COSMOPOLIS. Fascinaţiile Unite ale Americii

Autor: Călin-Andrei MIHĂILESCU | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

De-a lungul Marelui său Canion protestant, America e fascinantă prin dubla ei faţă: cea mai liberală ţară din lume şi cea mai fundamentalistă, sau, în altă ordine, definită de Leonard Cohen, „the country of the best of the worst“. America trăieşte din tensiunea care a fondat-o şi prin care se întreţine: aceea dintre liberalism şi fundamentalism. Acestea simplifică şi ordonează coexistenţa complicată a celor două logici dominante ale modernităţii – a democraţiei şi a capitalului. Pe de o parte, America este eliberatoare şi nepăsătoare (faţă de alţii, de gust, de şoapte, ori de lipsa sa de simţ istoric). Pe de alta, fascinaţia sa vine nu doar din strivitoarea putere poli-econo-mili-mitologică cu care se făleşte, ci şi din dorinţa lumii de a se lăsa fascinată. America e un „freak show“, e femeia cu barbă, e distracţia lumii, e elefantul de titaniu, vulturul sponsor al viitorului şi jongleurul cu picioare galbene de Michelin. America ne ia gura pe dinainte.

Mereu la război, ca la război, Statele Unite sînt pe cît de reale, pe atît de ideale: reale pentru că invită să fie văzute, ascultate şi imitate; ideale, pentru că atrag spre nu a se lăsa duplicate. Acest echilibru traduce fascinaţia neîncercănată de graţie a Americii politice de azi.

Bănuiala că George W. Bush ar fi fost mai inteligent decît părea provine dintr-o bunăvoinţă nu mai inteligentă decît pare. După cum omul are nevoie de picioare suficient de lungi ca să-i ajungă pînă la podea, actualul preşedinte american are destulă minte să ajungă, din războiul stelelor, pînă la planeta de transformat într-un parking al tancurilor pentagonice şi al camioanelor ce duc carne macră la McDonald’s şi bule de aer la Coca-Cola. Fascinată de America, lumea vibrează cuprinsă de parkingson.

Să fi fost preşedintele american un „cerber al neoprimitivismului“, precum echipa sa – Dick Cheeney, Donald Rumsfeld, Condoleeza Rice, John Ashcroft, Paul Wolfowitz, Richard Perle? Să fi fost! Să sune pronunţia „pericolului nucular“ al lui Bush la fel de jenant ca „Oiropa“ lui Ceauşescu? Să sune! Să-l bănuim pe preşedintele american de candoare?

Un Goya pictor la Casa Albă de acum nu ar lăsa portretele decadente ale unei dinastii a rînjetului care îşi împarte propria lume între cei ce au şi cei ce au mai mult, ci poate decrepitudinea inversă, „sănătatea întru moarte“ adusă la imensitatea de dincolo de sens a proporţiilor texane. Portretele acestea ar fi prea mari pentru ca pînza să le poată adăposti în întregime. „Larger than life“, ele nu pot fi pictate decît în parte, astfel că între ramele tablourilor nu ar apărea decît mici detalii – un sfert de nas, un lob al urechii – de mărimi uriaşe, din care nici o figură nu poate fi reconstituită. Căci guvernanţii Americii de pînă azi nu au, propriu-zis, feţe. Portretele lor ideale ar semăna indivizilor văzuţi zi de zi la televizor. Dar portretele realiste ale lui Cheeney, Bush & al. arată precum fragmentele de microprocesoare, un grid infinit de detalii, de circuite de neînţeles care ar putea prea bine să fie luate drept fragmente ale unei structuri planetare ori ale designului universului.

Cînd îşi dă şarmul în vileag, puterea e sexy; dar ea e cu atît mai persuasivă cu cît se ascunde mai bine în umbre şi detalii. Acum Statele Unite exprimă un echilibru riscant între real şi ideal: prin putere şi imaginaţie imperiale, realitatea Americii devine ideală şi, prin acelaşi exces, caracterul ei ideal devine real. Acest trafic mutual se fuduleşte în văzul tuturor, creînd scenarii ale căror interpretări vor fi să constituie istoria viitoare a lumii. Umbra, precum aureolele sfinţilor, nu lasă umbră. Ca în pătratul alb pictat pe fond alb de Malevich, ca în falsa icoană a Big Brother-ului din roma-nul lui Orwell 1984, îngerul nopţii şi demonul amiezii se confundă în lumina naiv de tare răspîndită azi de Washington.

Dar a-l critica brusc pe Bush e nu doar un gest reflex al societăţii civile americane subţiate de corectitudini după 9/11, ci şi unul ieftin şi gros, deci melodramatic. Cum faţa reală a preşedintelui este un microchip impersonal brăzdat de liniile fluxurilor de putere şi poate de tendinţa de a forma un guvern planetar, a-l ataca ad hominem e la fel de inspirat ca a crede că e el mai inteligent decît pare: preşedintele e un simulacru, o imitaţie fără model prin care destinul cearcă să vegheze restul lumii. El întreţine tensiunea dintre liberalismul şi fundamentalismul interne prin modul monarhic şi hegemonic în care îşi întreţine duşmanii.

Fără duşmani, America e la baba oarba. După ce avîntul Moscovei s-a potolit şi neoconservatorii americani au proclamat declanşarea noii ordini globale de după sfîrşitul istoriei, a urmat un şir de războaie modice: împotriva drogurilor, apoi a saddamitei „mame a tuturor războaielor“, o expresie de care Statele Unite au rîs cu arma-n mînă, a terorismului, al doilea duşman imprecis al Americii – primul fiind piraţii, cărora le declaraseră război în 1828 –, şi, în fine, a crizei financiare.

Prin şi dincolo de multitudinea de atracţii irezistibile şi de respingeri dezgustate, de iluzii ignorante şi de deziluzii totuşi palpitînd de speranţă, dincolo de orice suflet ori instituţie, ceea ce constituie zdruncinata unicitate imperială a Americii de azi este uniunea fascinaţiilor sale.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Scuze...ACR - Joi, 22 Ianuarie 2009, 01:19

...dar n-am inteles mare lucru din articol.

Citeva corectii:
1. Cheney, nu Cheeney
2. Condoleezza, nu Condoleeza
3. Trei presedinti ai S.U.A. inaintea lui G.W. au pronuntat "nucular" in loc de "nuclear": Eisenhower, Carter si Clinton (super-educat). Sunt dictionare (Merriam Webster) care-l accepta ca varianta legitima.
Ce are asta cu inteligenta lui Bush? Tipul nu e un "intelectual". Nu-i place sa citeasca. Ei si?
Buna judecata politica n-are nimic de-a face cu "intelectualismul". Truman si Carter erau paysani...
Fereasca-ne Providenta de un presedinte-filozof. Obama trece drept intelectual printre jurnalistii romani; in America categoria asta e infinit mai restrinsa, si in general antipatica chiar si celor care s-ar putea considera intelectuali. Mi-e imposibil sa-i vad pe Antonin Scalia sau Roberts sau Thomas Sowell sau raposatul Stephen Jay Gould sau pe Hitchens sau Posner sau Kimball sau Camille Paglia recunoscindu-se ca "intelectuali". Li s-ar parea o fanfaronada de prost gust.