OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„N-am reuşit niciodată să înţeleg dama română“, obişnuia să spună, obişnuit, Marin Preda.

Pentru a profita, dar şi pentru a lega şi mai strîns mitologiile restaurantului de la Casa Uniunii Scriitorilor şi ale celestului 2 Mai, un june filozof român a repetat vorba lui Preda, în companie aleasă, într-o seară, sub umbrarul de viţă dintr-o curte a acelui sat dobrogean. Auzindu-l, o – realmente – doamnă s-a ridicat, s-a apropiat cu pas ferm, măsurat şi, lăsîndu-l roş la faţă, i-a tras o palmă şi a ieşit.

Parte a destinului vagant al fiicelor şi mamelor naţiei e împieliţarea delicioasă a damei române ajunse la New York, „in the greatest city in the world“, ca fată bună. Nu vă grăbiţi a rîde, a-ntoarce capul ori a vă indigna. Fata bună merită un imn, ba, poate, chiar un epos al vremilor schimbăcioase prin furtuna cărora se descurcă. Nu pot să vă ofer însă şi pe dată decît ceva instantanee (pentru partea masculină, prozele româno-new-yorkeze ale lui Dumitru Radu Popa sînt bibliografia esenţială):

Grasone se dădea la Riţa. Se-apropia pe halbă ce trecea; şi cu cuvinte-alese: „Lasă, Riţo, se aranjează cu Canada. Am io nişte prieteni la Montréal, italieni de ăia, ştii tu... Te trec graniţa în portbagaj, n-ai treabă“. „Ce-s nebună să mă bag cu mafioţii?“ „Ee, dacă eşti drăguţă cu mine, îţi pun eu o vorbă de vorbă!“ „Băi, Grasone, face Riţa, apucîndu-l de mişeline cum iei un drăgălaş-copilaş de obraz, băi, nu vezi ce fat ai pă tine. Fugi învîrtindu-te, băăi, n-ai tu faţă de mine!“ Atins în punctul slab, Grasu a început s-o jumulească verbal („scroafă ordinară, scorpie împuţită“ etc.), după ce mai luase o gură de bere la prealabil, că s-a adunat şi-a tunat de se uitau chelnerii sîrbi amuzaţi – pricepeau şi situaţia, ideile principale, şi aşteptau un deznodămînt balcan. „O s’te distrug, te sparg...“, striga, încins, Grasone. „Cuvintele tale mă sfîşie, ah, pe aici..., îi răspundea Riţa, uitîndu-se în altă parte..., apropo, arăţi ca un pelican fîsîit“. Prea era matahală: „Băi, geosînză supersize!“ – nu punea ăsta mîna pe-o fată bună. După aia a dispărut la Montréal, să mănînce burgări cu italienii.

Ţuchi era şi ea acolo, prăpădită de rîs pe sub masa sîrbească. Fata are ca la 30 de ani, e atît de tare-n muşchi, de la sală, că i se zice, doamne, iartă-i, „Cur de Tablă“. Ziua se ţinea cu treineru de la sală, unul frumos, cu muşchi peste tot, şi pe frunte. Îşi făceau veacul prin Upper West Side (bietul John Lennon trăise şi fusese împuşcat acolo) – cîrciumi, viaţă, Central Park-ul la doi paşi. Ţuchi mergea pe role, o prindea, că era mai repede; rummeita ei, Tony Taylor (fostă Antoaneta Croitoru), o lua pe jos fumînd spre parc. Fetele dormeau în acelaşi pat, încolăcite ca două mîţe fără pijamale. Într-o seară, Ţuchi le ia pe Toni şi pe Riţa la un joint italienesc – high end design, vin scump –, că venise în city Prună din Spokane. Cică să-l cunoască şi fetele, avusese ea un sfert de afer cu el, da’ băiatul era de-ai noştri. Vine Prună în cămaşă cu gulerul ridicat, blugi Dizăl, cu sclipici pus în Taiwan, unduia ca talentele lui Travolta la tinereţe, nu ca zmucitul ăla de Michael Jackson. Ras în cap, saşiu ca dracu’ (ăsta are ochii logodiţi, zice Riţa, mai citită): „Hey, Prewnă, how goes it?“. „Merge, fetelor, la Spokane e pe bani... îi fac cu găleata... Domnişoara Riţa? Domnişoara Tony? Frumos, eu sînt Valdemar, dar puteţi să-mi spune-ţi Vali, că sîntem prieteni, nu?... A, sînteţi românce... Bem ceva, fetelor?“ „N-am bani, sînt pe liber de două luni”, zice Ţuchi, scuturîndu-şi, însă, foarte puţin şi galeş, coafura. „Ei, nu v-am zis că vin de la Spokane? Hai, să curgă şampania!“ Beau ei ce beau – şi ce beau e bun, că sare de juma de mie de dolari –, spiritele se încălzesc, trupurile le ţin isonul, vine nota, obrajii se înroşesc. „Prună, you rich bitch, sări cu banii!“, îl îndeamnă Tony. „E cam mult, face Prună, şi-am băut doar cîteva pahare...“ „Nema problema“, rezolvă iute Ţuchi înşfăcînd mobilul. Blăblăie în şoapta ei ceva cu cineva, „pliiiz come and join us... now!“. „Vine Lindicuţu Principesei?“, spune Riţa. „Viine!“ – şi după vreun sfert de oră şi încă o sticlă de şampanie, apare, mai pirpuriu, da’ taare dulce, îmbrăcat la patru Versace, Marcello. „Noroc, fată!“, „Hi, Marcello!“, zice Prună cu paharul în mînă de mic, deşi nu-l văzuse neam pe italian. Ăla, artist şi owner, că avea vreo şase companii (sau cinci?), ce mai, maşină de făcut bani, dar şi domn de domn, că le-a pupat elegant mîinile fetelor şi i-a strîns-o bărbăteşte pe-a lui Prună. Marcello era căzut rău după Ţuchi, aşa că fata îl invita să-i pape banii, îi mai împrumuta şi Jeep-ul, ca acum, că, după ce a plătit Marcello nota, l-a trimis acasă şi i-a zis că e frumos afară, să se ducă el pe jos şi-i aduce ea maşina.

A doua zi, Ţuchi i l-a pasat Veronei pe amorezul din Spokane, iar Tony le-a aranjat să stea într-o cămăruţă din hotelul la care lucra. Verona ca Verona, dar s-a întors pe seară, jumate-njurîndă, jumate-mbufnată, că una-alta şi că Prună nu era bun de nimic: „Ce să-ţi zic, fată, n-a mers, da’ deloc. Credeam că sîntem prietene, mergem la şoping împreună, călărim la herghelie în Hamptons împreună, şi tu mi-l pasezi pe gioarsă ăsta? Hai, fată, dă-o dracului!“.

„Faci ce vrea durerea ta cu Prună, nu mă priveşte. Take care!“