COSMOPOLIS. Fumez, nu plîng;

Autor: Călin-Andrei MIHĂILESCU | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Fumez. Tu nu? Om vorbi şi ne-om vedea pe lumea asta globalizată de lucruri de mîna a doua.

Cum ar fi interzicerea fumatului în spitale şi birouri, apoi în restaurante, în baruri, în locurile publice şi, mai nou, în unele blocuri de apartamente de pe coasta pacifică a Americii de Nord. Luînd-o din California şi, apoi, făcînd înconjurul lumii de mai multe ori, ca un aspirator de impurităţi beat de fericire, campania antifumat a devenit un joc strategic major de cucerire a teritoriilor infestate de fumat. Precum campania împotriva microbilor care a iniţiat pasteurizarea lumii de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea încoace, campania antifumat a devenit un fenomen major, care reuneşte, într-o armonie sălbatică prin abstractul său, instincte coloniale şi religioase. De dragul celuilalt şi-al binelui etern, fumătorii au ajuns azi să fie o clasă asuprită. Nu că m-aş erija în profetul aducerii acestei clase la putere, pentru că fac parte din ea; Marx, care era mai mult hocheist decît proletar, ştia că nimeni nu e profet în clasa lui. Dar nu am de ce să nu observ cum demonizarea fumatului şi a practicanţilor cultului său a dus la o lîncedă agresiune, de-a cărei greaţă nu pot scăpa decît aprinzîndu-mi o ţigară ca să scriu: „cruciada împotriva fumatului este noua expresie a frăţiei crispate, relaxate în kitsch-ul universal“.

Spre deosebire de disputele dintre grupurile clorotice care se opun avorturilor („pro-lifers“) şi cele însorite care militează pentru dreptul femeilor de-a alege între avort şi neavort („pro-choicers“), lupta aceasta este asimetrică: e a nefumătorilor împotriva fumătorilor – oameni care nu par a mai avea nici un drept de apel. Frica de-ai maimuţări pe fumători e invocată în interzicerea fumatului în mai tot ce televiziunea şi filmul ne aruncă în faţă. Pînă să spunem că acesta e dreptul lumii infantilizate de imagini – o lume de mîna a doua care crede că, nefumînd la mîna a doua, devine de prima mînă: curată, longevivă, bine mirositoare, aşa cum a vrut-o Domnul pe pămînt –, să punem în divan cearta nefumătorului cu fumătorul, şi să-i dăm şi acestuia din urmă o brumă de legitimitate, dincolo de dreptul fiecăruia de a face cu propriul trup ce-i trăzneşte prin suflet.

Sfîntul Ieronim, traducătorul din ebraică şi greacă al scrierilor care, astfel, s-au văzut unite sub titlul de Vulgata, adică Biblia latină, sfîntă catolicilor din secolul al IV-lea şi pînă azi, a tradus greşit numele fructului oprit. Sfîntul traducător i-a spus acelui fruct „malum“, care, în latină, înseamnă şi „măr“, şi „rău“; o greşeală a cărei intenţie nu a fost să reducă succesul mărului în (agri)cultura europeană, ci să le spună consumatorilor acestui fruct că limba adamică, aceea care le spunea tuturor lucrurilor pe numele proprii lor, vedea mărul în rău, dar nu şi răul în măr (un exerciţiu retoric important în crearea dublului standard prin care religiile monoteiste îşi afirmă universalitatea). Implicit, ebraica în care fusese scrisă cartea Facerii ar fi tradus eronat din adamică numele fructului, spunîndu-i „rodie“ sau „gutuie“, iar latina restaurase, prin iluminare ulterioară, intenţia divină din numele fructului oprit.

Aşa? Atunci iată o altă lectură a celebrului pasaj din Facere (3.1-7), în urma căruia sufletul omenesc a căpătat creştineasca nemurire, fără de care speţa nu ar putea plăti datoria vinovăţiei infinite, care fusese contractată cu ocazia comiterii păcatului originar:

„Bestia vicleană şedea în mijlocul grădinii raiului şi fuma ca un şarpe. Văzînd-o pe prima femeie că se apropie, i-a dat un fum. Evei, care s-a opus, însă foarte puţin, i-a plăcut, aşa că i-a dat şi lui Adam să tragă. Şi de cum au inhalat cei doi, li s-au deschis ochii; au cunoscut că erau goi şi şi-au acoperit părţile ruşinoase cu frunze de smochin“ etc.

Deşi du(b)ioasă, această traducere prezintă următoarele avantaje: ea curăţă mărul de păcat, dă vina pe iarba dracului, îi legitimează pe cruciaţii împotriva fumătorilor cu forţa isteriei adevărului, ba îl mai aduce şi pe excomunicatul Descartes la porţile bisericii: „Fumo ergo cogito, cogito ergo sum“.

Dar, ca orice soluţie radicală a teologiilor monoteiste, ea sfîrşeşte în aporie: dacă, prin boli sau lăsare de-acest viciu, va veni o zi în care ultimul fumător va dispărea de pe faţa pămîntului, acea zi va fi cea mai fericită şi mai dezastruoasă. Cruciada împotriva fumătorilor îşi va fi atins scopul, însă preţul plătit de creştinătate pentru eradicarea păcatului dintîi va fi tocmai pierderea nemuririi sufletului. Omenirea, eliberată din chingile vinovăţiei, nu-şi va mai putea justifica viaţa de după moarte. Un zîmbet rabinic şi un rînjet nietzscheean ar califica această aporie fără drept de apel. Vinovăţia, vertijul care justifică formarea societăţii în jurul centrului său enigmatic, s-ar încheia. Odată cu ea s-ar arunca în hău şi lumea în care ne-am născut-am crescut-vom muri. Natura ar plînge, dar, şi ea, tot foarte puţin.

Continuarea din numărul următor îşi permite să se numească „Iar fumez, iar nu plîng“.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

fumatulderutac - Vineri, 27 Februarie 2009, 09:06

Sunt multi fumatori care ei insisi vor sa se lase de fumat. Campania impotriva fumatului poate crea sentimentul de discriminare si de o parte si de alta. Problema este de a alege liber, dar multi dintre cei care aleg fumatul nu opteaza in libertate desavirsita. Pare paradoxal, dar aleg sa fumeze pentru ca sunt constrinsi. De ce sau de cine sunt constrinsi? E greu de spus; de ex. de anumite insatisfactii sau de anumite inchipuite neputinte personale pe care vor sa le "invaluie in fum".