Grecii îi spuneau hypokeimenon: natura contemplîndu-şi
ritmurile prin noi. Paul Neagu, en nouveau grec, îl numea, nu cratimă, ci
hyphen: ceea ce uneşte prin puterile diferenţei. El s-a jucat cu această
încăpăţînată esenţă generativă de atîtea ori, încît trebuie că era un clovn al
alerităţii pure precum Părinţii Bisericii Greceşti erau clovnii lui Dumnezeu.
Mintea-nceată se împlîntă în lipsa pasiunii atunci cînd vede
în hyphen un ceva, ceva, acolo, în lumea vizibilă. Deşi, tehnic vorbind,
hyphen-urile lui Paul sînt sculpturi– sute terminate, mii desenate, miriade
visate – ele sînt esenţialmente invizibile pentru ochiul natural. Dar ele i se
arată ochiului interior, spiritual. Ele leagă spaţiile plate şi volumele fără a
aparţine nici unuia; ele sînt imposibili traficanţi de idei, de la cuburi la
sfere şi de la puncte la nimic; ele provoacă simţul comun ca structuri utopice
arcuind peste oraşe şi peste arcuri de triumf deja ucise de gloria lor
monumentală precum fluturii îngheţaţi în ambră. Acolo unde nu fusese nimic,
Paul împlînta trei stîlpi ca să susţină un rectanglu de contemplat. Arta lui
extremă cîntă-n alter-tonuri: e vocea vibrantă a generaţiei sale exilate în
alţii.
Monumentalismul lui Paul, ce face piazzele să crească sub
cerurile exorbitante, atinge o coardă renascentistă. Visa (sau era doar un joc
vag serios?) să acopere oraşul Coventry cu un imens hyphen; apoi, să
construiască un hyphen arcuind peste parizianul Arc de l’Etoile; apoi să
sculpteze un „Tristar“ impunător, aerian, dar atît de lucios încît primarul
Londrei, temîndu-se de înmulţirea accidentelor de circulaţie, a interzis
amplasarea lui în faţa gării Victoria Cross, spre deosebire de primarul
Bucureştiului, care a aprobat amplasarea „Nasturelui“ lui Paul în centrul
Pieţei Charles de Gaulle, ceea ce a sporit bine numărul de accidente. Fiind
prea mare şi pentru pîntecul unui Hercules 300, „Tristar“-ul a fost transportat
către Canada pe un vapor, apoi a blocat şoseaua dintre Halifax şi Ottawa pe
care l-a cărat un camion mai mare decît noi toţi. Opera lui Paul se mişcă,
nemăsurat, între înfinitul mare şi cel mic. Hyphen-urile lui sînt insaţiabile:
precum iubirea dantescă, ele sugerează că totul poate fi legat de tot şi de
orice, în tonuri bărbăteşti şi totuşi angelice. „Crucificarea“, pe care
timişorenii cu of şi dezbateri au lăsat-o să fie expusă în faţa Catedralei, e
şi monumentul sublim ambiguu al Revoluţiei, şi expresia volatil de clară a
complexităţii artei lui Paul.
Dintre sculptorii români ai ultimelor decenii, Paul e
singurul artist major care nu a urmat lirismul lui Brâncuşi, care trafica
materia în zonele spiritului aerian, deci înapoi la sine. Paul era un
dionisiac. Sculptura lui Brâncuşi eliberează spiritul de dinăuntrul materiei;
cea a lui Paul lasă spiritului să se împieliţeze în materie dezinhibată. His
Hyphen, Paul Neagu, este invenţia negativă a lui Brâncuşi: fiul său risipitor.