Bomba cu isme a explodat;
a venit lumea şi le-a luat.
Un cariu nesăţios roade arborele
vieţii; îl roade dinspre sfîrşitul lumii spre trecutul
ei de la început. Lucrarea lui e nesfîrşită: în
Rai, arborele vieţii e numit doar, pentru a fi mascat – poate
devorat – de cel al cunoaşterii, ca origine ce poartă masca de
carnaval a cauzelor. S-ar crede, de aceea, că viaţa e roasă de
îndoială. Dar nu-i aceasta doar o credinţă calculantă?
Kafka spunea că păcatul originar nu a fost acela de a fi mîncat
din arborele cunoaşterii, ci de a nu fi mîncat din arborele
vieţii. Însă viaţa e un izvor de dorinţe care ne preced
pentru a muri odată cu noi; e, poate, pedeapsa capitală a
capitalului. De la bun începutul acestui sfîrşit, Adam
şi-ai lui au fost dezrădăcinaţi întru înflorire şi
dezastru. Căci nesăţiosul cariu roade coardele dintre ispitele
nerăbdătoare şi oamenii aflaţi cu un pas în urma
sălbăticiei lor divine. Veşnicia la care putem spera este
exasperata cunoaştere a faptului că sîntem veşnic întîrziaţi
– charisma vieţii, prea dureros de contemplat.
Spre-a mai tămădui nostalgia
paradisului pierdut, urmaşii lui Adam au închipuit un
contrascenariu, căruia francezii i-au spus „esprit d’escalier“.
Scena se petrece în salonul de la etaj. Vorbeşti cu Josette,
pe care o iubeşti – roşu de timid pînă în vîrful
urechilor – dezvelit ascunsă în crinolină; şi nu ştii cum
să i-o spui, transpiri, îţi vine să plîngi, tremuri
cînd îţi iei ultimul rămas bun de la ea. Dar, de cum ai
făcut cîţiva paşi în jos pe scară – evrika! – te
fulgeră scuza perfectă: nu i-ai spus că o iubeşti pentru că are
pistrui; nici nu-ţi pasă că ea, uşuratecă şi vană, o să se
mărite cu Jacques, dentistul. E mai bine aşa. Acum poţi să pleci
fluierînd spre America. Cîtă inspiraţie ai avut să
nu-i spui că o iubeşti. Ar fi fost un dezastru. L-ai preîntîmpinat.
Eşti un bărbat adevărat. Adelante!
Prin narcisismul „spiritului de
scară“ scapi de întîrzierea faţă de dorinţe şi
devii contemporan absenţei lor. El îţi mijloceşte ieşirea
din veşnica ta întîrziere într-un scenariu în
care – ireal ca viitorul – te stăpîneşti. Scenariul
acestei Ieşiri fără întoarcere se numeşte Cartea
Contrafacerii, iar trădarea propriei dorinţe din care iese această
carte trebuie ascunsă cu orice, oricît de mare, preţ – faţă
de ceilalţi şi, mai ales, de tine. Cartea Contrafacerii e opusă şi
destinului (ghicit ca fiindu-ţi cu un pas înainte) şi
scenariilor contrafactuale („Dacă Napoleon ar fi cîştigat
la Waterloo, Hitler ar fi apărut cu un mileniu mai tîrziu.“).
Cartea Contrafacerii îţi ascunde experienţa propriei pierderi
sub experimentul viitorului pînă nu – şi ca să nu – îţi
mai aminteşti că orice experiment creşte printre ruinele
experienţei. Cartea Contrafacerii organizează fantasmele
colectivist-democratice ale modernităţii sub numele de Sistem.
Sistem politic, sistem solar, sistem filozofic... Toate sistemele de
cunoaştere-ca-reprezentare sînt formulate pentru a totaliza
experimentul generic al cărui cobai este experienţa ruinată.
Sufixul ISM marchează copyright-ul, cicatricea şi imnul sistemului.
Gradul de inocenţă al acestui sufix este zero: acţiunea lui
proprie este sufixISMul demonic.
Sub această acţiune, materia devine
„materialism“, teroarea îşi pierde violenţa în
„terorism“, existenţa dispare în „existenţialism“,
adevărul devine „truism“... Resentimentul sistematic al ISMului
transformă viaţa materiei, a terorii, a existenţei şi a
adevărului în opusul ei: nimic mai imaterial decît
materialismul, nimic mai departe de adevăr decît truismul...
ISMul transformă viaţa în opusul ei, pe care îl numeşte
cunoaştere sistematică. ISMul e istmul prin care enigmele se pierd
ca prin conductele letale ale semnului „=“. Este semnul
supravieţuirii ca formă de viaţă terţiară, precum creştinismul
supravieţuieşte Crucificatului, de fiecare dată trădîndu-l,
dar niciodată în starea de nelibertate a actorului Iuda.
„Spiritul de scară“ al ISMului are
în faţă un infinit de trepte, o istorie a teoriilor
ştiinţifice (etc.) aflate în progresia nesfîrşită
către adevăr/bine/fericire/viitor luminos etc. Dar fiecare dintre
efemerele teorii trebuie să mai coboare cel puţin cîte o
treaptă pentru a-şi devora predecesoarea. În această mişcare
contradantescă, în care orice ascensiune cognitivă e o
coborîre pe scara vieţii, chiasmul vieţii şi cunoaşterii
închipuie morbidezza. „Spiritul de scară“ se împlineşte
ca spiritism, doar clisma kenotică e ISMenirea cariului nesăţios
care roade arborele vieţii.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters