OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Condamnînd fumatul de tot şi fumătorii pînă la unul, cruciaţii antifumatului ne pun speţa noastră creştinească în pericol. Cum geno-sinuciderea imortalităţii apare în monstruoasa-i ameninţare, cruciaţii ar trebuie să facă rabat şi să aplice principiul dublului standard: să-l ţină în viaţă pe ultimul fumător ca pe chezăşia cea mai de preţ a nemuririi sufletului. Să fi venit vremea să fie create rezervaţii naturale de fumători? Stalin planificase ca nu mai mult de 20% din populaţia URSS-uliu să fie pusă la popreală în închisori şi gulaguri. Dacă ar fi fost mai mulţi, resursele umane ale statului ar fi fost împuţinate ameninţător; sugerez ca nu mai puţin de 20% din locuitorii lumii să fie dezbăraţi de obiceiul fumatului – din acelaşi motiv. Fără impozitele pe tutun, statele s-ar găsi la ananghie, că nimic nu e mai uşor de impozitat decît viciul. Nimic nou în asta. Statele au avut de la bun început o atitudine duplicitară faţă de tutun, pe care l-au monopolizat de la introducerea lui în Europa, în timpul acelei epoci nimerit numită Renaştere. În bună parte, statele şi-au finanţat expansiunea, centralizarea şi înflorirea, pe impozitele pe viciu (ori pe prostie, fudulie sau cum vreţi să-i spuneţi – e corect oricum). Discursul statului modern e dublu: cu limbă de şarpe, el lasă să se înţeleagă că „fumatul dăunează! De aceea veţi plăti impozite pe tutun. Parte din încasări vor fi cheltuite ca să vă avertizăm ca fumatul dăunează“. Pe cînd media vieţii creşte în Occident (în America de Nord s-a dublat în ultimul secol), eu nu ştiu de nici o statistică binevoitoare care să ne manipuleze întru a crede că statul cîştigă mai mult din impozitele pe tutun decît cheltuieşte cu pacienţii loviţi de bolile de fumat.

 

Această circularitate duplicitară i se aplică, tot din Renaştere, şi alcoolului, căci statul l-a monopolizat şi pe acela fără preget. Istoria statului modern poate fi povestită şi din această perspectivă, care ar da coerenţă legăturilor teologale dintre instituţie ca stăpîn şi individ ca sclav. Binomul „tutun-alcool“ (TA) distrage atenţia de la binomul „statul binefăcător-statul taxator“ (SBST). Drogurile (cocaina etc.) sînt altă mîncare de peşte, ca o coloană neagră a spinării de nemonopolizat a diavolului. Dar nu şi istoria prohibiţiei alcoolului, instaurată în SUA în 1919 şi abandonată în 1932, care acum încearcă să renască, cu forţa legii populismului divin, ca o vizită a bătrînei doamne Temperanţa. Noua victimă ar fi să fie tutunul, pus în afara legii de violenţa abstinenţei, sub pojghiţa altor forme şi negura altei depresii. Pînă acum cîţiva ani, corectitudinea politică era doar intruziunea parţială a publicului în privat; mai în urmă, ea şi-a dat arama religioasă pe faţă. O religiozitate brutală care tinde să-l priveze pe individ de tot ceea ce nu se poate arăta ca fiind proprietate. Idealul acestei temperanţe este un alt om nou: individul renăscut corect care a fost privatizat prin corectitudinea proprietăţii, acel drept sălbatic la posesiune pe care îl avea, legitim, de la revoluţionarii francezi şi din Codul Napoléon. Acest om nou spune: „Sînt ce am. Sîntem co-recţi“.

 

Dar dacă fumatul este una dintre atitudinile cele mai raţionale pe care ni le putem permite, cîteodată şi oricînd? Viaţa e originea morţii, dar cauzele ei pot fi diverse. Ştim că fumatul e un risc; şi riscul e mare. Dar aşa, măcar, putem limita anxietatea sfîrşitului, „ştiind“ care îi va fi cauza principală. Lăsată singură, raţiunea devine sinucigaşă. Fiind adoptată de un tată (numit putere, progres, egalitate...) care s-o îmbie către peisajul ceţos al supravieţuirii, raţiunea devine instrumentală în judecarea păcătoşilor. Judecata de Apoi este amînată prin – şi, în cele din urmă, înlocuită de – judecata de fiecare zi. În modernitate, fumatul era periculos, belfer şi sublim; în postmodernitate, el e riscant, vinovat şi raţional.