Autor: 
Categoria: 
Să fi fost doar o părere că Dumnezeu îşi scuturase de praf mîinile? de pămînt făcătoare? şi aşa picăturile s-au abătut, stele căzătoare? aterizînd ca umlauturi deasupra nemţilor şi-a fino-ugrilor din Budapesta şi Helsinki? Chiar acum, deasupra sud-vesticei peninsule turceşti Bodrum, unde se iţeşte infra-satul Gümüşlük, plouă şi tălpile geambaşilor de giumbuşlucuri stau legate la capătul crud al biciului.
N-are Gümüşlükul atîtea I-uri cîte să ţină punctele de pus pe ele, orbecăinde ca o curcă orfană de ouă. Am ajuns noaptea la Bodrum, fără să fi fost sfătuit s-o fac, în august. Peninsula era grasă ca o morsă grasă. În capul ăsta de Asie Mică turcită, turtit de splendoarea splendidei Selene, mă cruceam la semilună, mai dihai ca-n iste acatiste. Dealurile, hăt sus, metalizate, deşi nu păreau goale pe dinăuntru. Dimineaţa am primit lumină să le văd roşietice, cum e pe Marte pe timp de pace – nişte cocoaşe atît de departe de sens că, într-un amurg, s-a întîmplat aşa: la Gümüşlük, pe-o culme, se ruinează tacticos o basilică odată bizantină. Gardul din jur îi e vopsit în proaspăt-verde-nchis; clădirea, însă, stă să crape. În curtea-i trei soprane şi trei domni îmbrăcaţi în fracuri moi – a bas baritonau tenorii – se mişcau lent şi falş pe iarba arsă, cîntînd sub luna rece sonuri care vibrau în stele, oarecum, înconjuraţi de o centurie de oameni bine, unii chiar cu violoncele – orchestra filarmonică din Viena. Spectaculos e şocul cînd kitschu-i încă tînăr. Acolo nu era; divin, ceva se petrecea. Pe Marte muzica-i urgentă, cred.
Vîntul serii adia răcoare sub mînecile Evei, albe.
Veniţi de cu seară şi cu plan, Goran Bregoviç şi gaşca lui de lăutari neraşi au rupt circulaţia din albul, turisticul tîrg Bodrum, pe-o zi, de dimineaţă pînă mîine. Nu erau legaţi cu funii de mătase nebună de trunchiul unui stejar regal şi zbîrcit: mergeau cîntînd la viori, băteau din tobe ca mama pămîntului, flaşneta mergea ca talpa iadului ce e, toxic de frumos; notele li se spărgeau ţiganilor de caldarîm cum cînd Oedip şi-a străpuns mia de ochi. Nebunia lui Kusturiça, mi-a atras atenţia un vîslaş, nu e ca a lui Lynch, Tarantino ori Almodóvar; e ritmată. Ne-ar fi sărit genunchii cît colo dacă ar fi ştiut încotro să se ducă. Aşa, doar tremurau întru-a-i sculpta orişicărui mofluz cîte-un Barishnikov pe dinăuntru.
Giumbuşluc: ce revelaţii nu poate susţine nisipul fin, bine spre gri, al plajei concave a micului sat? Hormonii scormoniţi de vară au făcut-o pe Petra Pistruiatasă să se îndrăgostească de Aykan, pe Aykan de Olivia Simultana, pe Olivia de François negustorul, pe François de Leena, care creştea muşeţel în seră la Falun, pe Leena de Petra beţiva şi cercul s-a rupt cînd Aykan a vrut să-l arunce în mare, de gelozie, desigur, pe François. O altă răsturnică trece. Vînătorii de trupuri răsuflă a somn în hamace. Buburuzele nu-s ruşinate de rutul public al unanimei amiezi – portocalii spre galben cool îşi împărtăşesc nostalgiile lor de buburuze, un ce chimic şi cu picouri. Tamariscul nu e verde de florile mărului, iar fluturii zboară de parcă n-ar mai fi albatroşi pe pămînt. Praful rămîne pe drumuri, prea leneş să se mai facă ridicat.
Pe cînd pe steagul turc flutură semiluna stă gata să hăpăie steaua, dîndu-i urgenţei un mementou, impasibil de excitat vezi că nu poţi face nici un salt dincolo de Rhodos sau Kos sau mare sau mal. Gümüşlükul e limita fericită. Pera, pera, fratre! Jucîndu-se de-a peştele fetelor morgane, ea strigă, -n vrăjitoare cu vipuşcă de general ţarist şi cu sutien de trapezistă: „Jucaţi-vă cu mine, că n-o să ţină mult!“.
RSS Feed
Newsletters