Criză financiară ca asta nu-mi
amintesc să mai fi avut de pe vremea cînd încă nu
auzisem de Alzheimer. Imperii cad, republici se ridică, popii
fonfăie, sinucigaşii nu ratează. E-o criză care abia-abia îşi
ţine echilibrul între recesie şi depresie: nu doar că poate
fi mai rău, dar nici că poate fi mai bine. Cînd echivalentul
universal al unui univers trivial – banii – se împuţinează,
trupurile se ghemuiesc în suflete, iar sufletele vor să scape
de trupuri.
Conservatorii ne-au făcut asta? The
American neocons? Poate... că nu alţii, de vreme ce ei au tot
lărgit distanţa dintre bogaţi şi săraci (D-B/S, dacă vreţi;
ori, dacă vă place mai mult pe româneşte, Distanţa dintre
Îmbogăţiţi şi Săraci: les nouveaux riches & les vieux
pauvres). Pînă cînd Distanţa a dat-o în răsfăţ:
„lumea asta e prea mică pentru cît vreau eu să cresc!“
Ne-ntineriţi în bune, dar îmbătrîniţi în
rele, grijulii cu Distanţa ca nişte taţi vag vinovaţi cu dulcea
lor fetiţă, conservatorii s-au pus să-i facă un leagăn nou.
Lumea noastră, globală apud George Bush Bătrînul, nu-i mai
era de ajuns veşnic nubilei D-B/S. Mai tînărul Bush, fiul
Casei Albe, a găsit de cuviinţă să-i lase pe cei care l-au
inventat şi susţinut să-i dezorganizeze întru libertate pe
bogaţi, pentru a-i organiza întru conservare pe săraci.
Pentru a face asta, a pus ’mnealui drojdie în criza dintre
trecut şi viitor, ca să crească atît de mare încît
D-B/S să pară că-i naturală în mărime. Şi aşa prezentul
s-a lărgit deasupră-ne, ca un sfincter ameninţător. În
lumea nouă a lui Don Global2, ne găsim prea fascinaţi de imaginea
lui „big is monstrous“ ca să mai cercetăm dacă „small is
beautiful“. Am fi fost mai subtili, dacă nu eram atît de
mulţi?
Criză sadea este atuncea cînd
bogaţii îi sperie pe săraci să le dea încă şi mai
mult, dar să nu cumva să-şi deie duhul derutat; cînd
părinţii le spun copiilor: „în sfîrşit, aţi crescut
mari cît datoriile noastre“; cînd – nu-i aşa? –
oportuniştii sînt mult prea oportuni; cînd numerele mari
ajung fără de număr; şi cînd ridicolu-i sublim.
V-aş putea părea profetic ca un
traficant columbian, dacă această criză nu ar fi una a
aglomerării. Peste noapte, de la „prea mult“ (credite şi ce se
poate cumpăra pe ele) am sărit la „prea mulţi“ (oameni,
viruşi). Sîntem, acum, şi-n fine, mai mulţi decît
Niciunul. Mulţimi indistincte de paradoxale grămezi – de
e-azilanţi, de tricouri chinezeşti, de docuri pline de Mercedesuri
nevîndute – au acoperit diviziunile dintre valori şi au
făcut din grăniceri, şomeri. Pe cînd grănicerii fără
frontiere riscă să fie expuşi pericolului de-a gîndi, pe
cînd farmaciştii se văd obligaţi să vîndă viruşi
noi, pe cînd maternităţile nu mai prididesc, birocraţii şi
alţi microfascişti se trezesc în faţă cu un munte de lume
pe care s-o reorganizeze. În cele din urmă, şi dintotdeauna,
despre reorganizare a fost vorba; nu revoluţia, nu rebeliunea,
revolta sau răscoala, ci reorganizarea e temelia mitologiei de
nemărturisit a acestei lumi fără gust. Şi, pentru a ieşi din
criză, ce să facem? Să coborîm standardele? Deocamdată, să
ridicăm paharul!
Închinînd unui trecut ce nu
a trecut pe-aici vreodată, conservatorii nu sînt doar un
metagrup politic. Mai mult decît atît, conservatorii îi
conservă pe săraci. Acuma, săracii au o calitate care nu le poate
fi negată: sînt mulţi. Dacă această criză e una a
aglomerării, în primul rînd săracii trebuie să fie de
vină. Aşadar ei vor plăti, pentru a fi pescuiţi de pescarii de
oameni, reorganizaţi şi conservaţi ca sardelele. Cutiile de
conserve nu sînt construite în jurul sardelelor, ci
sardelele sînt vîrîte cartezian în cutiile
care le preced cu intenţie. Instinctul le face pe sardele să se
retragă în conserve, din care, deschizîndu-le, te
întîmpină tîmpa confuzie a morţii cu
supravieţuirea.
La greu, legăturile comunitare se/te
strîng: mai uşor trecem puntea făcîndu-ne fraţi unul
cu altul. Vom fi împreună, fatalişti conservaţi împreună,
gata să fim, fatalmente, devoraţi. Împreună. Cum sărăcia
nu vine niciodată singură, acum se întîlneşte cu
prostia pe drumul locurilor comune, pe care lenea înlocuieşte
căldura comunităţii cu toleranţa ei fals nelimitată. Din
locurile comune se naşte comunitatea proştilor, care nu că sînt
prea leneşi pentru a gîndi pentru alţii, ci destul de leneşi
pentru a-i lăsa pe alţii să gîndească pentru ei. Cînd
gura îi ia pe dinainte, soarta e cea care îi împunge
de dinapoi pînă nu mai au bani cît să le ţină
împreună suflet & trup. Adică trup $ suflet. Oare ce fel
de graffiti zgîrie sardelele pe interiorul conservei? „Conserva
cea mare o înghite pe cea mică“?; „Golul cel mic visează
să-l înghită pe cel mare“?
Doar la nerafinaţi instinctul de
conservare aruncă viaţa împotriva morţii. Şi doar prin
preoţi, grăniceri şi politicieni dorinţa e insuficienţă şi
moartea – sperietoarea vieţii. Împotriva acestei crize şi a
prostiei comune pe care ea o stimulează, nu încrîncenarea
supravieţuirii e de încurajat, ci arta de a nu te înghesui.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters