Apă de ploaie’s teoriile amorului,
ale începuturilor şi sfîrşiturilor lui diluviene. Căci
amorul iese din izvoare enigmatice şi se varsă în mări
întunecate; îşi trage victimele la vale, le loveşte
uşor de maluri, de un apropou, le lasă să eşueze pe prundiş ca
exponate ale muzeului secetei; apoi iar trimite un val care cu vaier
le ia şi răsuceşte după o logică doar a lui, schimonosindu-le
soarta după chipul şi asemănarea dublei helice a ADN-ului. Doar o
infimă mînă de victime e lăsată să se scalde şi să joace
în apele erosului năbădăios; restul, aproape toţi,
secătuiţi la jocul de-a neînţeleselea, care mai degrabă,
care mai altfel, sînt vărsaţi în mările uscate şi
întunecate ale indiferenţei şi resentimentului, ale uitării
şi nepăsării, ale, altminterea spus, ale despărţirii şi morţii.
Apă de ploaie’s teoriile ce cată să scoată la lumina crudă
potopul acesta sufocat pe uscat.
Că-s teoriile doar ficţiuni, iar
ficţiunile, cum ştiţi, ori sînt fragede, ori rigide. Primele
ţin, prin artă, prin arta minciunii nu mai puţin, de imaginaţia
care ştie şi vrea să îmbogăţească lumea. Ficţiunile
rigide însă fug de imaginaţie ca dracul de tămîie.
Biserici şi bisericuţe, secte şi societăţi secrete roiesc în
jurul ficţiunilor rigide numite adevăr, progres ori zeu. Ficţiunea
majorităţii este, între toate, mai perversă, căci ea se
prezintă ca preşedinte, rege şi întrupare a simţului comun,
astfel legînd natura de cultură ca un muşchi gros şi
inflexibil (de pildă, al Legii). Ce e public e colecţia ficţiunilor
rigide, iar ce e făcut în numele majorităţii e nesincer.
Majoritatea? Majoritatea e ceea ce se varsă, prin delta nimicului,
în mările uscate. E ceea ce rămîne, unită negativ,
hegemonic, ca supravieţuire iubirilor pierdute. Majorităţile
politice, statistice, etceteristice se justifică prin teorii rigide,
deci neimaginative, urmînd, mai mult sau mai puţin deghizat,
principiului extazei cantitative Mai Mult e Mai Adevărat. Împotriva
acestora, singularitatea iubirii îşi reclamă o teorie
fragedă. Iat-o aici, nepăsătoare la reacţia majorităţilor
fictive (pentru că nimeni nu a fost şi nici nu va fi vreodată
membru al vreunei majorităţi reale, în afară de cea a celor
ce nu mai sînt printre noi).
Teoria apelor minerale în comedia
vieţii (cu bule şi fără) ne cere să ne amintim de vechea
nomenclatură, în care intrau de-a valma bolborosindul Buziaş
şi Şarmul Dornei, Perlele (Harghitei, Covasnei, Altruistei) şi
Poiana Negri, de la Dorna românească, pîn’ la morna,
sulfuroasa, harnica şi puturoasa apă Hebe: un evantai naturist, o
grădină a izvoarelor neatinse de bulele invadatorilor Evian şi
Perrier. Dar toate cele de mai sus pălesc în faţa celor doi
stîlpi ai nomenclaturii vechi – Borsec şi Biborţeni.
Cum ies cu sîrg constant din
pămînt ca izvoare, apele minerale poartă mesaje secrete sub
nume vag deghizate. Borsex-ul e începutul poveştii potopitoare
pe care o încheie Divorţeni-ul. Bulele uneia şi ale
celeilalte tind către suprafaţă. Ele aduc veştile bune şi
proaste dinspre origini. Borsex-ul ne leagă sinapsă la coapsă de
la prima despărţire a apelor de sus de cele de jos; Divorţeni-ul
ne rupe în bucăţi pentru ca apele de sus şi cele de jos să
se închidă peste noi. Borsex-ul e începutul lumii;
Divorţeni-ul e sfîrşitul ei mitic.
Acestea sînt relevante în
contextul prezent. Căci azi apele minerale au trecut în
minoritate faţă de ceva caraghios numit apă plată. De două ori
mai mulţi contemporani (şi numărul lor e în alarmantă
creştere) beau apele astfel îmbuteliate, decît cei care
se mai încumetă să bea apă minerală. Cine ştie, poate că
în curînd apele minerale vor deveni ilegale, speriindu-se
populaţia de spectrul bulelor otrăvite, sau mai ştiu eu ce.
Pericolul e să deveniţi plaţi ca apa pe care o beţi. Nu cercaţi
a fi majoritari, deci ireali! Rezistaţi! Fiţi singulari! Beţi apă
minerală, dar nu Divorţeni! Iubiţi!