OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintr-o răsuflare poţi spune ce nu s-a întîmplat acolo; restul e blues. Oraşul şi-a stratificat imensitatea de la nimicul geologic pînă la cerul plin de zei; pe orizontală, el unduieşte printre ape spre toate zările. Într-o bună zi, lumea toată va fi Istambul. Dar zilele care vin nu-s bune aşa, ci ca la Los Angeles, vai!

 

Împărţită între nostalgie şi dorinţa de răzbunare e urbea. De-a foarte lungul timpului, acestea se împăienjenesc în strînsă confuzie. Atunci o altă claritate răsare în oraş. Pentru a o înţelege bine, trebuie să trăieşti două-trei secole; sau să trăieşti din plin. Vitalitatea e cheia oraşului în care intri prin Cornul de Aur şi din care e la fel de greu să ieşi ca din New York. Glasurile muezinilor, metalizate de difuzoare, cîntă de cinci ori pe zi şi seara; cîteva minute, după ce se încheie melopeea care-ţi îngheaţă celulele profane din sînge, trece o camionetă decoltată cu Nataşe de o sută de decibeli, care te îmbie la o ce discotecă cu ştaif. Prima scenă din downtown Stambul pe care am văzut-o, martor prost ca orice turist, o conţinea pe o atare Nataşă pe platforme, în fustă-batistă roşie ca neaua, picioare lungi pînă la îngerii căzuţi, şi pe o musulmană explodînd vag în burka-i, îmbrăţişîndu-se la foc spontan şi de mama lui. M-am aşezat nedumerit şi-am luat un snop de cop-uri la înfulecat. Apoi am mers pîn-am uitat ce-i statul. Lîngă clădirea ca şi victoriană a poştei era aşezată ruina unei basilici bizantine; apoi, în ordine, o sală mică, bună de votat, o casă cu cerdace, arsă înainte de Ataturk (ale cărui portrete şi busturi sînt mai numeroase, cred, decît numărul ieşit la ultimul recensămînt de oameni; ciudat neam care-şi adoră tiranul mort acum mai bine de şaptezeci de ani), apoi o piaţă, după care un zgîrie-nori numa’ sticlă şi fală. Şi tot aşa, numai o varietate şi-un sincretism. N-am auzit pe nimeni să cînte „Constantin avea o mamă“, deşi am văzut mulţi artişti şi intelectuali care nu se sfiesc să se arate, ca-n America, sau să nu se arate, ca-n România. Fiorul de normalitate care te trece nu contrazice bogăţia oraşului.

 

Podul Galata e tare ca piatra. Pe el treci dinspre Turnul Galata, atît de înalt şi de pietros încît sufletele celor aruncaţi din vîrful lui luau o eternitate ca să se urce la cer. Treci înspre Topkapî, leagănul şi budoarul sultanilor, spre Hagia Sofia şi spre Suleymania, moschee care îi face concurenţă în faianţă ctitoriei lui Justinian. Şi spre bazarul cel mare, unde m-am tocmit ca la carte cu un giuvaergiu căruia, după ce am tras în jos de preţ, grav ca Newton, i-am spus că sînt văr cu Hagi, Geist-ul Galatei. Drept pentru care m-a îmbrăţişat şi m-a lăsat să mă cred Newton. Mă gîndeam eu mai degrabă la Hogea lui Ion Barbu, la ştiinţele parfumate ale lui Cantemir şi la precursorii lui Nea Iancu Caragiale, cei cu capul teşit de căratul tablalelor cu plăcinte, dar le-am ţinut pe astea pentru mine, şi am ieşit zglobiu şi nu tocmai ruşinat de neruşinata tocmeală, că doar bazarul e piaţa fără două feţe. Şi lasciv, că are de toate şi la Stambul dorinţa nu se iscă din lipsă, ca în mahalalele psihanalitice ale Parisului.

 

Oraşul îţi sugerează că manualele noastre de istorie sînt mai mult ale patriei decît ale istoriei (iar în turcă, „meidan“ e o grădină frumos îngrijită; de unde maidanul nostru, la mişto; iar „chioşc“-ul lor este un mic palat). Două zile după ce oştile lui Mehmet luaseră Constantinopolul, primul serviciu religios era oficiat în magnifica Sultanahmet, pe care creştinii o numiseră Hagia Sofia şi pe care cuceritorii nu o atinseseră nici cu o floare, împliniţi de magia ei. E ceva pernicios, fudul ca resentimentul, în uitarea occidentală a Bizanţului, la fel de voită ca felul turcilor de a păstra memoria marelui oraş, a dublelor sale fortificaţii şi a multiplelor lui esenţe.