Cu-atît căderea e mai scurtă cu cît e blocul mai înalt.
În iunie 1848, întorcîndu-se
spre Bucureşti de la Izlaz – unde Proclamaţie, modernizare şi
chiolhan mai hacana de ochiul ager al turcului – unui grup de
bonjurişti i s-a rupt căruţa în moalele oraşului Caracal.
Paşopt na turbincă! –, oltenilor de prin împrejurimi,
oameni iuţi şi-n cele bune, nu le-a trebuit mult ca să poreclească
urbea „locul unde s-a rupt căruţa cu proşti“. Şi istoria s-a
pus să-i facă şotii Caracalului şi prin locuitorii săi şi
printr-o mişcare misterioasă, că parcă i-a luat soarta pe
dinainte. Caracalul se înscrie repetat şi temeinic într-o
tradiţie din care fac parte Cănuţă cel sucit al lui Caragiale,
Ivan Turbincă al lui Creangă, Miron Cozma al adîncurilor şi
Urmuz al nostru.
Cimitirul din Caracal se află pe
strada Învierii, închisoarea – pe strada Libertăţii,
iar prima clădire de vază înghiţită de foc a fost sediul
pompierilor. Sub ceauşism, în regim de economii drastice de
materiale, arhitectura a fost aceea care şi-a asumat imortalizarea
întorsăturilor caracalene. Astfel au fost construite: (1) un
bloc fără balcoane, dar prevăzut cu uşi care dădeau către
balcoane; (2) un bloc cu balcoane, dar fără uşi care să se
deschidă înspre ele; (3) un alt bloc în care, pentru a
se economisi preţiosul metal, conductele treceau, la o jumătate de
metru înălţime, prin mijlocul sufrageriilor; (4) în
fine, blocul în careu închis, în curtea interioară
a căruia a fost uitată macaraua.
Polemicii ani postdecembrişti au
trecut arhitectura pe un plan secund; dar au readus în atenţie
statuia din parcul central al oraşului. Parcul se numeşte
Cadrilater, nu prin omonimie cu acea regiune pierdută de români
şi găsită de bulgari, ci datorită formei sale (după cum numele
oraşului vine de la (mieii din) Karakül, şi nu de la numele
gloriosului împărat roman Antonius Caracalla, care, to-tuşi,
dă, tîrziu şi cu ifos reparatoriu, numele unei străzi late
de dă în gura parcului). Statuia, că e grup statuar,
celebrează participarea la Războiul cel Mare. Ca aproape toate
localităţile României, şi Caracalul are un monument dedicat
Primului Păzboi Mondial; şi, ca aproape toate celelalte, nu are
unul dedicat celui de-al Doilea Război. Pe la 1920 se pare, un
meşter belgian, care bătea Oltenia în acest scop, s-a tocmit
cu primăria să facă el grupul statuar cu soldat cu baioneta la
armă, soră de caritate, soldat rănit etc. Cînd era aproape
gata cu lucrarea, a fost înştiinţat de primar că o să
primească doar o parte din banii promişi. În mod neaşteptat,
belgianul s-a oţărît ceva grozav la primar şi i-a spus că o
să spargă statuia în mici fărîmici. Primarul –
oficialitate, deh! – l-a instruit în dedesubturile vendettei
olteneşti, aşa că meşterul, fiu al ţării care a dat prima
Constituţie europeană modernă, a optat pentru raţiune. N-a luat
nici o bucăţică din statuie; în schimb, poate pătruns de
spiritul lui Nenea Anghelache, în ultima clipă i-a adăugat la
bază un sfert de roată. Aluzia nu era la trenul istoriei ci, cum
ştiaţi ori aţi ghicit, la căruţa cu proşti. Ei, prin anii ’90,
primarul (altul) a convocat consiliul municipal, împreună cu
care a decis să rotească statuia cu 90 de grade, deoarece puşca
oşteanului ţintea în chiar biroul lui. Costurile au trecut
binişor de cele anvizajate de edili, că pîrdalnicul de
belgian parcă fusese influenţat de aisberguri, atît de adîncă
îi făcuse fundaţia. E învîrtită statuia, se pune
pămîntul din jur la loc, se bătuceşte, muncitorii pleacă;
vine şeful poliţiei, protestează pe lîngă primar că acum
soldatul cu baioneta trăgea către biroul lui, ceea ce nu cadra.
Revin muncitorii, iar muncă, iar bani, învîrt statuia cu
180 de grade, şi totul se mulcomeşte, că, de-acum
către-ntotdeauna, soldatul va trage cu arma spre parc.
Copil fiind, mi-am petrecut veri multe
la Caracal şi am deprins năravuri. Bunicii mei materni au stat
acolo ca la o jumătate de veac; acolo a crescut mama, da, pe strada
Antonius Caracalla, chiar lîngă magnificul parc. În
unele după-amieze, treceau prin faţa curţii cortegii funerare cu
dricuri delabrate şi lustruite, cu cai negri împopoţonaţi în
negru şi cu, îngheţîndu-mi sîngele, fanfara
tînguioasă ce făcea din viaţă moarte şi din somn, frică
de veci. Cum tremura cămaşa de noapte pe mine, Tedi, bunica mea, mă
mîngîia, spunîndu-mi că nici vorbă să treacă
mortul, nu, treceau nişte negustori. De atunci mi-e greaţă de
negoţ mai mult decît de lene. În Caracal, pe la
doisprezece ani, am avut iluminarea negativă a legăturii dintre
moarte şi minciună. Îi spusesem unui puşti cam plicticos că
plecam la Bucureşti în ziua aceea; cum el ştia că trebuia să
plec în cea următoare, mi-a zis „Să mori dacă minţi?“ –
„Da“, i-am zis, pipăindu-mi biletul de tren pentru a doua zi.
Am regăsit ce rămăsese din mine în
Caracal cîţiva ani mai tîrziu. Petrecusem o săptămînă
la Ocişor, lîngă Brad, în satul maestrului meu din
liceu, Marcel Petrişor. Cînd ne întorceam, Marcel m-a
provocat să-i arăt, la sud de munţi, un lucru măcar ce să fie
mai ceva ca-n Ardeal. M-am canonit teribil, dar n-am dat de nimic –
Ardealul era mai bine şi foc cu foc şi în rafală. Pînă
cînd am ajuns în prăfuita, cinica şi gîlcevnica
urbe a Caracalului, am bătut cu Marcel aleile cu pietricele albe din
jurul statuii negre a Cadrilaterului, şi o pală de vînt cald
m-a făcut să regăsesc ceea ce lăsasem acolo. I-am spus că
nicăieri iminenţa morţii nu e atît de intensă ca acolo –
Ardealul nici nu se compară. Marcel a dat din cap a da şi-a rîs,
nu vesel. Poate unde nu am înţeles amîndoi că la
Caracal nu poţi ajunge niciodată cu adevărat. E prea aproape.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters