Niciodată, parcă, etc.
Niciodată, parcă, istoria nu s-a
coagulat mai repede decît azi. Lucrurile, oamenii, valizele de
piele de struţ, numele, evenimentele şi scandalurile se înghesuie
în conul de lumină al celor 15 minute de glorie; de acolo sînt
iute îndesate în băncile de date ori în nedatele
uitării. Prezentul nostru public n-are ţinere.
La americani, bibliotecile publice şi
universitare sînt incomparabile, iar biblioteca personală e,
precum memoria personală, rară. Acolo, cînd ceva nu mai e de
actualitate, se spune că „it is history“ (spre deosebire de
franţuzeasca „quelle histoire“ – ce poveste, plină de
diferenţe, între insolenţe franţuzeşti şi somnolenţe
americane!). Istoria americană e inactualitatea ştirilor trecute.
Ea face cît o ceapă arhivată. Asta pentru că, poate,
americanii n-au avut nevoie de istorie aşa cum au închipuit-o
europenii. America nu a avut o aristocraţie; pionierii lor, burghezi
pioşi ori liberali de la bun început, nu au avut a reteza
capete încoronate. Europenii, în schimb, s-au văzut
siliţi să inventeze istoria, aristocraţii trăgînd hăis de
ea, şi burghezii cea. Iar comuniştii de după Marx au făcut-o
harcea-parcea. Dovadă – Hitler, agentul inconştient al
Kremlinului, cu mustaţa proporţional mai mică decît a lui
Stalin, după demografie. Istoria, născută dintr-o exasperare
barocă şi căreia excesele secolului XX i-au fost atroce extaze
post-mortem, nu mai e de mult. Povestea aceasta post-creştină ori
„raţională“ a durat doar o treime de mileniu, ca un duh frînt
în timp de altă poveste, acuma postistorică. Că-i trist că
e aşa? Aşa e; şi nu e. Herodot inventase nu istoria, în
sensul modern al vorbei, ci un fel de poveste, căreia adesea timpul
îi schimbă şi actorii, şi felurile de a nara. De ce am uita,
dar, că discontinuitatea istorică e o marotă, ca şi continuitatea
ei?
Înainte ca istoria europeană să
se înfoaie, legitimată şi universal orbită de iluzia
adevărului, odată cu statele centralizate, cu noile naţiuni şi
naţionalismele lor încinse ori cu imperiile coloniale şi
miturile lor civilizatorii, povestea à la Herodot a purtat
alte nume. În vremile pre-(mă rog)-ştiinţifice, ea se numea
răboj, listă de fapte uitate în pod sau, mai la vedere,
cronograf, letopiseţ, gesta ori cronică. Multe astfel de poveşti
începeau de la Adam şi Eva; altele doar de la descălecări
fulgurante, ca aceea a maramureşeanului Dragoş, atras de zimbru în
serendipitate; chircite chirilic, istoria şi dogma îi
căzuseră în grijă liniei de atac a cronicarilor moldoveni
(de la stînga, Ureche, Costin şi Neculce). Procopius din
Cesareea scrisese şi o „Istorie secretă“ a Bizanţului lui
Justinian, mai plină de încălecări decît de
descălecări şi prudent pusă deoparte, ca să nu-şi piardă
bîrfacele autor capul. Mai toate aceste poveşti se prevalau de
(cum îi spunea Machiavelli) „virtù“, adică de
dreptul stăpînului de a-şi rescrie genealogia cum credea el
de cuviinţă. Şi pentru că scrisul e o victorie îndoielnică,
istoria e întotdeauna scrisă de învingători.
La cestălalt capăt, după ce
tehnologia a epuizat povestea numită istorie, ne-a aruncat în
poală laptopurile, ca să le ducem peste tot pe unde ne poartă ele.
Scrisă acum de Hero.dot, povestea timpului apare altfel scandaloasă.
Excesul istoriei moderne, scandalul ei extrem, era schimbarea
trecutului, pe care Ministerul Adevărului din romanul orwellian O
mie nouă sute optzeci şi patru o (re)producea zilnic. Big Brother
era falsificatorul absolut al trecutului istoric. Dar şi
monstruozitatea lui a început să apună în treacăt.
Acum trecutul poate fi schimbat, refigurat, desfigurat – lejer: pe
laptop. Lejer, şi nu dramatic, căci variantele oricărui text pot
fi pe dată înlocuite de alte variante, după chipul şi
asemănarea ştiritismului american. Doar nici prezentul nu mai este
plin şi nici viitorul ce era. Atunci, un fel de repetiţie fără
subiect, o repetiţie goală şi aproape plăcută ne atrage, dincolo
de dramatismul deceniilor trecute, către un niciunde plin de
probleme palide şi de răspunsuri bronzate la sori indiferenţi. De
pildă românească: tranziţia. Vehiculată vehement pînă
acum cîţiva ani, tranziţia a trecut într-o retorică
demodată şi, astfel, aşezată în poziţia de lotus a unui
„caveat“ al cărui ecou reverberează în miezul
neaşezărilor de acum. Ceea ce poate însemna că tranziţia
şi-a găsit nucleul în care să se ascundă –
superficialitatea care nu-şi putea mărturisi esenţa înainte.
Tranziţia de după Tranziţie este titlul laptopiseţului românesc,
care bombardează nebuneşte cu ştiri, nepăsător ca un pilot
american.
Ştiritismul invocă veştile din
mormîntul irespirabilului – cutremure, accidente, nenoriciri,
teroare, bombe: şocuri. Ştirile în sine contează mai puţin
decît şocul pe care îl produc. Acest şoc e însăşi
posibilitatea de a transmite ştiri, povestea vieţii noastre de
infomani de după sfîrşitul istoriei. Telejurnalele sînt
acte supreme de narcisism ale viziunii fără conţinut, aflate la o
distanţă de nemăsurat faţă de sine: tele/viziune pură, pentru
care distanţa îşi numeşte propriul scop: teleos şi telos se
confundă, o teleteleologie. Doar moartea le dă nume oamenilor,
tragici doar prin accident, necesari pentru o clipă, ca ştiri.
Grotescul este prelungirea, cu o altă clipă, a ştirii de o clipă.
Un ca şi nonagenar unchi de-al meu,
operat de cîteva ori în ultimele săptămîni,
făcuse un atac cerebral, cîteva infarcturi, cine să le mai
numere?, şi se mişca lent de-o parte şi de cealaltă a comei.
Ieri, unchiul pare a se trezi, ba chiar îşi mişcă mîna
să ceară, cum nu putea vorbi de tuburile care-i treceau prin gît
spre aiurea, creion şi hîrtie. Scrie cu greu, familia, ciopor
în jurul lui, epuizată, aşteaptă să vadă mesajul. În
fine, după cazne lungi, le întinde petecul de hîrtie, pe
care stă scris tremurat: „Ce se întîmplă cu
Băsescu?“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters