COSMOPOLIS. Maxima oralia

Autor: Călin-Andrei MIHĂILESCU | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dacă sînt întrebat, o spun. Dacă nu, o ştiu: limba română este un miracol. Este un dezastru aureolat de miracol.

Ce e miraculos e că limba română a supravieţuit tsunamiurilor de falşi strămoşi care aduceau în obroc lumină de la răsărit. Aşa îmi pare şi mie. Doar valurile gepide şi cumane, slave şi hune, tătare şi slave, otomane, gipsoide şi sovietice n-ar fi trebuit să lase pe plajele fiinţei şi nefiinţei noastre decît cochilii de cuvinte şi ceva moaşte gramaticale. Dar nu a fost aşa, întrucît a fost altfel. Gramatica latină, înconjurată de mări numite altfel, a fost marea uleioasă pe care au lunecat, aiurea-ncolo-ncoace şi-n neunde, acele valuri. Acest lichid impermeabil ar fi trebuit să sece sub copitele de praf şi foc aflate-n treaba tranzitului; ori sub numerele de slavi aşezaţi în cîmpiile mai apoi ale noastre. Deşi ne plîngem ori de cîte ori nu ne umflă rîsul că scrisul e, la noi, un obicei nu moştenit, ci dobîndit tîrziu, poate că în oralitate stă miracolul supravieţuirii acestei limbi. Ceaţa arhivelor (pe cîte putem şti, primul text scris în română e nota informativă din 1521 a lui Neacşu – „I pak dau de ştire Domniei-Tale“ – din Cîmpulung, către judele Braşovului), a fost pusă adesea pe seama ghinionului (De bello dacico, dacă a fost scrisă de împăratul Traian, nu s-a păstrat, pe cînd De bello gallico a lui Caesar s-a; ai naibii franţuji!), şi mai adesea pe lipsa de interes, neglijenţa ori frica de a ţine însemnări (care ar fi putut să intre la condicuţa turcului ori dosarul rusului). Ne ard arhivele, arde-ne-ar! Româna, chiar cînd e scrisă, are limbariţă – iar isihasmul îi este extaza.

Româna e făcută pentru vorbit şi românii profită de ea. Dar nu profită cum o fac francezii cu franceza ori nemţii cu germanele: profitul lor este integral, deoarece nimic nu se pierde din română prin export. Noi? Noi nu ne vindem limba! A noastră e o limbă care nu se lasă exportată (doar „mişto“ a ajuns în Le Grand Robert). Aşa că dă-i şi vorbeşte-o. Să tot zici! Să nu te mai saturi de geniul marii trăncăneli, să te-nfrupţi şi să tot zici pînă răguşeşti! Vorba zboară, noi cu ea: maxima oralia.

Logica limbii e numai a ei, cum sîntem şi noi, în singurătate. Limba e virus, bazar, carnaval, cîmp magnetic. Ea comandă, de credem în ea sau nu, le comandă tuturor şi tuturor le face loc:

– „Limba asta românească s-a stricat de tot, domnule prim-ministru. Se vorbeşte răstit, neîngrijit, oamenii se înjură de parcă toţi sînt camionagii, iar la televizor îşi bat joc de ea şi-i fac pe mai toţi s-o stîlcească şi ei. Generalizez, desigur, dar unde e Eminescu etc.?!“.

– „Deci las’ că-i bună-aşa cum e, mînca-ţi-aş! Pune de-o manea! E beton tăticu, îţi faci treaba cu ea“.

– „Mami, de cînd nu se înţeleg românii pe limba lor?“.

Etimologia e formolul melancolic în care vorbele stîlcite de păduratici autentici, antici ori medievali s-ar vrea păstrate per tujur (dar din limbă atîtea cad şi îşi pierd rostul – şi nu pentru a fi reconstruite de lingvişti – jocul acestora e prea serios pentru a fi periculos; cine nu vrea să rişte, să nu-şi piardă timpul şi să se facă lingvist). Aşadar, etimologia cuvîntului „dialog“ ne face să credem că vorbirea şi gîndirea se desăvîrşesc în mişcare (dia + logos); dar ele se săvîrşesc în torpoarea muţeniei reciproce (di + alogos). Nu ştim de cînd nu se înţeleg românii pe limba lor, dar lipsa dialogului defineşte forţa peşterigenă a românei generice de azi, acolo unde se ascultă cu vîrful limbii. Sub primatul reprimării, plozii naţiei sînt implozii limbii – căci ea continuă, acut şi cronic, totalitarismele care au îmbrîncit-o cu atîta succes. Toţi gudurăii ajung fiare şi, printre dinţii lor sălbatici, trag cu limbile de lemn. Cine-i primatul? Cine reprimatul? Cine serveşte, cine primeşte cu furculiţa uşor izbind în pahar?

Lipsa dialogului, refuzul ideii, monologhia de serviciu şi elită fac harta românei de azi să arate ca o miriadă de surse de emisie din care, din fiecare, emană cercuri cît de largi. Cercurile, fatalmente, se izbesc unele de altele, interferează zgomotos şi focos, împieliţînd astfel oborul de strigăte de care bunul-simţ fuge ca de Aghiuţă. Şi fiecare piatră aruncată de nebun în lac, fiecare centru al cercurilor concentrice aşteaptă ecoul să-i vină-napoi, întru recunoaştere, confirmare şi laudă, cunună de lauri propriului buric (poate că Zalmoxes în hibernare îşi spunea Nombril). De aceea, româna e o limbă sufocată. Ce să mai exporţi cînd ai importat atîta de la gepizi, cumani şi slavi şi slavi şi turci şi tătari şi maghiari şi nemţi şi greci şi italieni şi francezi şi englezi şi n-ai dat nici măcar o vorbă lumii, dincolo de micul trafic de frontieră, implodule?

Româna generică se sufocă în cercul de cauciuc care-i trimite înapoi ecouri moi. Prea puţin îi rămîne ei din puterile a ceea ce Iustin Martirul numea „logos spermatikós“ (cuvîntul ori înţelepciunea înnăscute – şi născătoare). Deasupra ei, cu gura imensamente deschisă ca-n rictusul răcnetului lui Munch, zboară stoluri groase de-nvrăjbii.

Recomanda articolul prin: