Autor: 
Categoria: 
Pesemne Melbourne s-a născut pe ploaie. Altfel, de ce aş ajunge acolo altcîndva decît în miezul iernii australe? Dar cum şi-atunci lămîile cresc, pe la douăsprezece grade, cei de prin partea locului prind a tremura; la opt, a mormăi. Dar nici la cinci nu hibernează. Acolo mercurul termometrelor nu se dă peste cap trecînd sub zero cu clicul foarfecelor parcelor: circul termic e lăsat să se desfăşoare în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, dincolo de ele, acolo unde, sudul pierzîndu-se în ape, nicăieriul se regăseşte în pretutindeni.
Vara, îmi spun prietenii, chiolhanul ţine din decembrie pînă în februarie; se dansează mult, se stă la plajă – şi plajele-s, ohohoho, nesfîrşite; poate Moşul apare în slip să pună darurile sub eucalipţii de Crăciun. În baruri bărbaţii aruncă pitici (sportul se numeşte „dwarf throwing“ şi elementul său principal este piticul profesionist, care e aruncat, în lungime şi în înălţime, de la mal de bar la mal de bar); pe australieni îi prinzi între patru pereţi doar cînd sînt bolnavi, cînd intră să-şi ia o altă bere sau cînd aruncă pitici; soarele e aşa de puternic încît norilor le e permis să se ia în serios doar iarna.
În vatra oraşului, între Swanston şi Elizabeth streets la est şi vest, între străzile Bourke şi Collins la sud şi nord (respectiv), am dat peste străduţe pline de cafenele – pe lîngă mesele cărora nu ţi-e uşor să treci fără a adăsta. Nici mie nu mi-a fost, aşa că m-am oprit. Sirotînd din marele lanţ al espresso-ului fiinţei într-un asemenea pasaj, mi s-a părut că cerul ar fi vrut să plouă. Nu că ar fi cerut voie s-o facă, dar nici prea convins nu era. În fine, picăturile au luat-o jos, după tipic, chit că eram la antipozi. Dar, de cum intrau prin deschizătura strîmtă dintre clădiri, se evaporau miraculos. Cine s-ar fi putut naşte într-un atare loc? Baudelaire? Da, Beau de l’aire, ca poet al pasajelor pariziene, ar putea fi invocat aici: prezenţa lui insidioasă evocă Parisul, îi insuflă oraşului australian o atmosferă pe jumătate cunoscută, pe de cealaltă temută, şi accelerează dispariţiile care îl făceau să sufere de dragoste la ultima vedere. Deasupra pasajelor, picăturile din Melbourne dispar în aer pentru a nu se izbi de pămînt.
Însă venind de deasupra fabuloaselor grădini ale oraşului, picăturile se aşază, au ralenti, pe frunzele ferigilor mari cît coroana palmierilor, ori pe cele, mărunte, vivace, neştirbe, ale nelipsiţilor eucalipţi, ale lămîilor ori portocalilor, asupra cărora stoluri de papagali proaspăt pictaţi se aruncă să înveţe ochiul noi culori, apoi pe frunzele de busuioc, pe care îl adulmeci ca-n Provence, pe frunze de plante mie fără nume, ba pînă şi pe mărunta iarbă, picăturile se aşază ca să nu-şi încheie destinul ca apă de ploaie. Nu le-am cunoscut pe preotesele erosului decapitat de ecuator; nici grădinile de care se îngrijesc ele nu-mi sînt mai bine ştiute. Dar în grădina Aneimaria Beligan, buna mea soră australă, am simţit că lumea din jur se retrage fără lentoare, grabă ori resentiment. Doar raiul e – lumea golită de relele ei – undeva, în aer, la Melbourne, de pildă.
RSS Feed
Newsletters