E mai greu să parchezi decît să
nu parchezi – ştiu. Şi mai ştiu că: nu e om care să nu fi
parcat măcar o dată-n viaţa lui (nu e musai să ai maşină ca să
parchezi); că unii parchează înainte de a fi învăţat,
cum şi unii dintre ei nu învaţă niciodată; că sîntem
o specie slabă, căreia îi lipseşte cel de-al şaselea simţ
– al parkingului; că ni se urcă sîngele la cap cînd
parkingul ne înşeală; că bucuria de-a găsi loc de parcare
ţine prea puţin; că anxietatea ne cotropeşte cînd trebuie
să dăm fuga jos în stradă să mai hrănim hulpavul
parcometru; sau cînd nu ne mai amintim unde am pus blestemata
aia de maşină în parkingul de la mall. V-am spus ce ştiu şi
ce, cred, ştim cam toţi: parcatul e frate cu transpiratul.
Dacă ne-am apuca să spunem cîte-am
avea de spus despre parking, nu ne-am mai opri niciodată. Discuţiile
despre vreme ne democratizează molcuţ, făcîndu-ne să dăm
înconjur mediului ca nişte fiare blînde şi
superstiţioase; atari discuţii omoară orice alt subiect de
conversaţie (împărtăşesc multe cu ’Nea Iancu Caragiale,
dar nu şi nacafaua meteo). Pe cînd vremea e un subiect de cînd
lumea, parkingul e sujet tînăr: nu prea ştim cum să-i punem
frînă enervării pe care ne-o produce. Pe ce lume pe dos trăim
de vreme ce parcarea a devenit un subiect de discuţie zilnică a
contemporanilor dumneavoastră şi ai mei? Generală, particulară,
perpetuu imobilă, enervantă, parcarea e un obicei de mîna a
doua, cam ca pilirea unghiilor, care a ajuns să joace un rol
principal în dramele noastre cotidiene. Agentul de parking nu
are predecesori iluştri. Legendele greceşti nu menţionează nici
un soi de contra-Hermes; Charon nu era parcagiu acolo, jos, pe apele
letale; nici centaurul Chiron, nici iutele Ahile nu erau parcaşi;
nimeni nu-i vămuia pe căruţaşii în stare de repaos. Nici
Cerberul cu trei capete, nici dragonii chinezeşti, nici heruvimii
creştini n-aveau de-a face cu parcarea, ocupaţi cum erau să
păzească porţile grele ale variilor tării. Agentul de parcare,
parcaşul contemporan, e orfan de părinţi mitologici. Poate de
aceea ni se pare inflexibil (şi) minor.
În ce mă priveşte, eu întreţin
relaţii ambivalente cu parkingul: deşi el pare indiferent, ştiu că
mă pîndeşte. Pare a fi doar un petec de asfalt. Dar e –
oho! – mai mult decît atît. Locurile de parking ne iau
maşinile o’statice şi ne silesc să le abandonăm intimitatea lor
bunului plac al locului public şi al agentului său feroce.
Parkingul ne învrăjbeşte (alt fenomen global negativ): de
cîte ori nu ţi-a venit să-l mănînci cu fulgi cu tot pe
cel care tocmai ţi-a luat locul? Te ia cu draci, îţi vine să
muşti volanul, te calmezi zicîndu-ţi „E, mare lucru, găsesc
alt loc!“, dar intri în criză de timp, mai dai o tură, îţi
aminteşti de norocosul care ţi-a luat locul tău, îl mai
blagosloveşti c-o vorbă deşucheată, te muşcă şarpele geloziei
de inima care bate mai repede de grabă şi nervi. Gelozia, neputinţa
îţi pot suci minţile şi învîrti limba. De pildă,
o bună prietenă, mare lingvistă (nu spui cine, că a căzut de mai
multe ori la parcologie), mi-a mărturisit odată: „Eu sînt
particulară de Logan“.
Prefăcîndu-se că sînt
minore, parcările ne fac să ne credem superiori. Cu cîtă
viclenie o fac! Pentru că ele pot fi ale oricui, fiecare dintre noi
le e, de fapt, supus. Ele – independente şi batjocoritoare; noi –
mereu în criză. Cum ar veni vorba, parcările ne sînt
transcendente. Ca atare, haremul lor de asfalturi e obiectul unei
metafizici pe care o putem iniţia aşa: parkingul e un loc care îţi
mănîncă timpul.
În Manhattan poţi vedea semne de
„circulaţie“ parcă scoase din decalog („Thou shalt not
park!“), din Jarry („Acesta nu este parkingul sinagogii“) sau
din Woody Allen („Don’t even think of parking here“).
Pe de altă parte, oraşele româneşti
sînt, acum, parkinguri abil deghizate ca trafic. Dimineaţa, la
prînz şi seara, Bucureştiul trepidează de maşini prinse în
trafic. Mai precis spus, de maşini parcate fără s-o ştie.
Viclenia parkingului e de nestăvilit: aşa numita lipsă a locurilor
de parcare s-a transformat în fals trafic. Ne-am parcat în
parcă precum fiarele în arca lui Noe. Suferim de Parkingson:
stăm cînd ne mişcăm şi vice-versa.
Acum o vreme, trebuind să parchez
pentru „doar cîteva minute“ într-un lot privat din
centrul Toronto-ului, cum mă întorc la micuţa mea parcată,
găsesc, sub ştergător, un mesaj scris pe o carte de vizită.
Politicos şi ferm, mesajul îmi atrăgea atenţia să nu mai
parchez vreodată acolo. Mă uit pe verso, citesc că parkingul
aparţinea unei companii numite „Nirvana“, care oferea lecţii
meditabunde de concentraţie calmă şi de îmbunătăţire
fulgerătoare a calităţii vieţii clientului. Cum am dat din cap a
„o fi şi asta ceva“, am constatat că maşina mea era flancată
de două parcate legal: un Porsche Targa cu numărul NIRVAN şi un
Mercedes 600 cu numărul NRVANA. Ilu-minat, şocat, mi-am zis că,
dacă nu mai poţi parca nici în Nirvana, lumea noastră a
ajuns o vamă vitregă.
În numărul următor: „Zi-i
bade cu-etcetera!“