OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E mai greu să parchezi decît să nu parchezi – ştiu. Şi mai ştiu că: nu e om care să nu fi parcat măcar o dată-n viaţa lui (nu e musai să ai maşină ca să parchezi); că unii parchează înainte de a fi învăţat, cum şi unii dintre ei nu învaţă niciodată; că sîntem o specie slabă, căreia îi lipseşte cel de-al şaselea simţ – al parkingului; că ni se urcă sîngele la cap cînd parkingul ne înşeală; că bucuria de-a găsi loc de parcare ţine prea puţin; că anxietatea ne cotropeşte cînd trebuie să dăm fuga jos în stradă să mai hrănim hulpavul parcometru; sau cînd nu ne mai amintim unde am pus blestemata aia de maşină în parkingul de la mall. V-am spus ce ştiu şi ce, cred, ştim cam toţi: parcatul e frate cu transpiratul.

 

Dacă ne-am apuca să spunem cîte-am avea de spus despre parking, nu ne-am mai opri niciodată. Discuţiile despre vreme ne democratizează molcuţ, făcîndu-ne să dăm înconjur mediului ca nişte fiare blînde şi superstiţioase; atari discuţii omoară orice alt subiect de conversaţie (împărtăşesc multe cu ’Nea Iancu Caragiale, dar nu şi nacafaua meteo). Pe cînd vremea e un subiect de cînd lumea, parkingul e sujet tînăr: nu prea ştim cum să-i punem frînă enervării pe care ne-o produce. Pe ce lume pe dos trăim de vreme ce parcarea a devenit un subiect de discuţie zilnică a contemporanilor dumneavoastră şi ai mei? Generală, particulară, perpetuu imobilă, enervantă, parcarea e un obicei de mîna a doua, cam ca pilirea unghiilor, care a ajuns să joace un rol principal în dramele noastre cotidiene. Agentul de parking nu are predecesori iluştri. Legendele greceşti nu menţionează nici un soi de contra-Hermes; Charon nu era parcagiu acolo, jos, pe apele letale; nici centaurul Chiron, nici iutele Ahile nu erau parcaşi; nimeni nu-i vămuia pe căruţaşii în stare de repaos. Nici Cerberul cu trei capete, nici dragonii chinezeşti, nici heruvimii creştini n-aveau de-a face cu parcarea, ocupaţi cum erau să păzească porţile grele ale variilor tării. Agentul de parcare, parcaşul contemporan, e orfan de părinţi mitologici. Poate de aceea ni se pare inflexibil (şi) minor.

 

În ce mă priveşte, eu întreţin relaţii ambivalente cu parkingul: deşi el pare indiferent, ştiu că mă pîndeşte. Pare a fi doar un petec de asfalt. Dar e – oho! – mai mult decît atît. Locurile de parking ne iau maşinile o’statice şi ne silesc să le abandonăm intimitatea lor bunului plac al locului public şi al agentului său feroce. Parkingul ne învrăjbeşte (alt fenomen global negativ): de cîte ori nu ţi-a venit să-l mănînci cu fulgi cu tot pe cel care tocmai ţi-a luat locul? Te ia cu draci, îţi vine să muşti volanul, te calmezi zicîndu-ţi „E, mare lucru, găsesc alt loc!“, dar intri în criză de timp, mai dai o tură, îţi aminteşti de norocosul care ţi-a luat locul tău, îl mai blagosloveşti c-o vorbă deşucheată, te muşcă şarpele geloziei de inima care bate mai repede de grabă şi nervi. Gelozia, neputinţa îţi pot suci minţile şi învîrti limba. De pildă, o bună prietenă, mare lingvistă (nu spui cine, că a căzut de mai multe ori la parcologie), mi-a mărturisit odată: „Eu sînt particulară de Logan“.

 

Pe de altă parte, oraşele româneşti sînt, acum, parkinguri abil deghizate ca trafic. Dimineaţa, la prînz şi seara, Bucureştiul trepidează de maşini prinse în trafic. Mai precis spus, de maşini parcate fără s-o ştie. Viclenia parkingului e de nestăvilit: aşa numita lipsă a locurilor de parcare s-a transformat în fals trafic. Ne-am parcat în parcă precum fiarele în arca lui Noe. Suferim de Parkingson: stăm cînd ne mişcăm şi vice-versa.

 

Acum o vreme, trebuind să parchez pentru „doar cîteva minute“ într-un lot privat din centrul Toronto-ului, cum mă întorc la micuţa mea parcată, găsesc, sub ştergător, un mesaj scris pe o carte de vizită. Politicos şi ferm, mesajul îmi atrăgea atenţia să nu mai parchez vreodată acolo. Mă uit pe verso, citesc că parkingul aparţinea unei companii numite „Nirvana“, care oferea lecţii meditabunde de concentraţie calmă şi de îmbunătăţire fulgerătoare a calităţii vieţii clientului. Cum am dat din cap a „o fi şi asta ceva“, am constatat că maşina mea era flancată de două parcate legal: un Porsche Targa cu numărul NIRVAN şi un Mercedes 600 cu numărul NRVANA. Ilu-minat, şocat, mi-am zis că, dacă nu mai poţi parca nici în Nirvana, lumea noastră a ajuns o vamă vitregă.