OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Misionariatul, tipic catolicilor şi protestanţilor, e-acum timid în estul ortodox. Pe cînd baptiştii şi mormonii, adventiştii şi catolicii, ori trimişii unor secte cu nume neştiute sau irepetabile pogoară asupra estului scăpat din gîtuirea mamonei moscovite, aşezînd la gurile rîurilor baptismale hidrocentrale spirituale, ce face, oare, frumoasa noastră ortodoxie? Blîndă, mistică, discretă (dar uneori şi onctuoasă, cu pleoape îngroşate de lacrimi amestecate), cum ar putea ea să intre în hora misionariatelor care au transformat planeta într-un network de hai-huişti ce se-ntretaie unii cu alţii ca – Doamne, iartă-i, că-s activi! – caravane salvatoare prin deşertul derutei de-a fi om? Ortodoxia i-a dat mereu cezarului ce-acesta orişicum şi-ar fi luat şi singur, că vodă, împărat, preşedinte sau sponsor: i-a dat spaţiu de manevră. Şi, nu o dată, binecuvîntarea.

 

Acum, confuz, cezarul e planeta, sau Don Global, cum îl tem copiii. Acestuia îi dă ortodoxia o binecuvîntare ecumenă; pe-acesta ea îl lasă să manevreze în tihna lui frenetic hebefrenă. Fraternitatea viitoare, spunea Kundera, va fi aceea a kitschului. Marele marş al cauzelor absolut bune, deci obscure (răcirea încălzirii planetei, salvarea speciilor în numele genului, ori susţinerea drepturilor omului, balenei şi amoebei şi, desigur, mîntuirea foc cu foc şi la foc automat) reduce fineţea la praful pe care şi aspiratoarele mici ştiu să-l – hulpav de legal – devore. Cum gustul e-nclinarea la declin, misionarul e cel orfan de gust: nesingur, kitsch, nemuritor pe-alocuri.

 

Poate să conteze că eşti secular, dar cu siguranţă contează diferenţele dintre cei secularizaţi din catolicism şi cei care au părăsit bisericile ortodoxe sau pe cele protestante. Vesticii au moştenit din trecuturile lor catolice ori protestante soiuri de vinovăţie care s-au secularizat ca duble standarde morale. Pentru ei, marota globalizării, a marelui marş şi a ecumenismului retoric acoperă, în catifea şi-n muşama, vinovăţia.

 

Partea bună, însă, este că ei sînt şi caritabili. Baptişti americani care se mută în Moldova de sud pentru a se îngriji de orfelinate; catolici irlandezi care petrec luni şi ani, la Negru-Vodă sau în Bărăgan, ca să-i ajute pe copiii retardaţi; organizaţii caritabile ori NGO-uri occidentale care cheltuiesc bani, timp şi cît efort în umbra gros lăsată pe harta ţării sale de statul român: e suprarealist să-ţi închipui asemenea misionariate româneşti în Rwanda sau în Timorul de Est, în Sri Lanka, în Ciad sau – de ce nu? – în Mississippi. Dincolo de metaforă, călduţ, secularizarea provenită din ortodoxie ignoră, minimalist şi neutru, şi vinovăţia şi generozitatea. Că emigrăm sau nu, noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm de-acasă: sîntem legaţi de ea prin monstruosul, sacrul cordon zombilical. Pour commencer, le savoir faire c’est juste le truc du je m’en fiche.

 

Ortodoxia nu ne explică, dar ea ne scuză narcisismul, fascinat de mileniu, înfricoşat de secol, şi prin ambele cutremurat de reacţii biliare. Icoana e sfîntă, imaginea e idolatră: cînd nu se prosternează în faţa icoanelor, România îşi trimite imaginea în lume şi se închină degrabă aşteptînd un zîmbet favorabil. În cercul intim al minţii pătrate paradoxul acesta e-nfulecat de şmecherie. Am cucerit lumea ignorînd-o, iar ea, săraca, nu s-a prins. Desprinsă, astfel, dar şi despletită în apele haotice ale ignoranţei, cum ar putea ea să ştie de români? Cine s-o ajute? Nu noi. Noi sîntem ocupaţi cu noi, cu efortul din plin în gol de a ne converti la noi înşine. Nu am exportat decît oameni, ducă-se! Pe toboganul ce dă în afară n-am lăsat să alunece cuvinte, cărţi, religii sau note de subsol ca să ne priceapă alţii, prea auto-îngrijoraţi ca un cîntec de adormit copiii din noi. Timpul nostru veşnic născut la sat e cesiumul care vibrează-n ritmul ars de Fărîmiţă Lambru: misionari de-a pururi; de-a pururi, niciodată. C-un cerc de cauciuc ne-nconjurăm, ricoşăm înapoi spre-a numi locul „casă“ şi-ai aşeza în jur o aură vopsită strîmb.