Miţa e o lume. Dar lumea fusese o călătorie înscenată în
alte feluri: creaţie, vis, lumină geometric împărtăşită, vîrf de iceberg
deasupra iadului, iad fără vîrf, mare lanţ al birourilor, în fine, glob
îndatorat drepturilor sale. Dintre drepturile omului, cel la auto-proprietate e
azi cel mai inalienabil: „identic mie, sînt ce am“. A devenit cel mai statornic
invocat drept, am putea zice (şi, iată, o fac) că sîntem cel mai uşor de
recunoscut, moţăind şi mîţîind, printr-un narcisism şi global şi individual.
Iar Miţa se are pe sine prin ceilalţi ca nimeni altcineva. Acuma, în lumea ca
un obor de scene auto-dramatice, o Miţă e-n toate.
Caracterele clasice (avarul, sfînta, soţul gelos...) erau nu
indivizi, ci trăsături caracteriologice; combinaţiile dintre ele dădeau
personaje (unele mai apropiate de un tip anume – Shylock era avarul
propriu-zis; Celestina, o combinaţie complexă de vrăjitoare, seducătoare şi
vicleană PR). Teofrast, autorul primelor Caractere, scrisese, însă, precum
maestrul său, Aristotel, despre toate celea, inclusiv despre farmacopee. După
moartea teatrului (care, de mai bine de trei secole, trăieşte din încercările
de a se resuscita din lazaretul aseptic al formelor moarte), individul a
dominat într-o vraişte de cicluri scena modernităţii, pînă cînd, ostenit, a
început să se despletească în alte trăsături, de data asta psiho-farmaceutice.
Schizoida şi adictul, depresivul şi hiperactivul, insomniaca şi
depresiv-somnoroasa se întîlnesc cu icoanele pharmakoanelor (prozac, paxil,
barbiturice...), aliniind întru alinare diversele tipuri. Miţa e, însă, zeiţa
victoriei psiho-farmaciei asupra vechilor caractere. Ca să nu fiu acuzat de misoginaţionalism,
în locul Miţei foarte bine l-aş fi putut pune pe Mişu. Dar nu dă bine.
Suferinţa înscenată a devenit sistem după dispariţia
torturilor publice, după coroana înroşită în foc cu care a fost batjocorit
Gheorghe (pe-care-manualul-de-istorie-românească-îl-numeşte) Doja; după ce
rusului i-au turnat smoală clocotindă pe gît tătarii din Andrei Rubliov-ul lui
Tarkovski; după ce Ioan Vodă cel Cumplit de Viteaz a fost încartiruit între
patru armăsari.
Ghilotina revoluţiei franceze a simplificat execuţia,
eliberînd-o de perversele lungimi creştine şi ascunzînd corpul învăluit de
plăcere sau durere în clipa execuţiei publice ori, după jaluzele, în
interminabilele mariaje burgheze. Spectacolele de după înlocuirea corpului de
torturat cu psihicul de exhibat duc direct către modernitatea societăţii
spectacolului, căreia Guy Debord îi analizase dedesubturile în anii ’60. În
societatea spectacolului scopul e nul, iar progresia – totul, deoarece
spectacolul tinde către sine, şi nu către altceva. Aici, rolul principal îi
revine omului trist, manipulabil de plat, împins să se facă văzut, apreciat şi
de neuitat pentru 15 minute glorioase doar prin prezentarea propriilor
simptome. A freak show! Jucîndu-le, miluindu-se pe sine, Narcisă de-o viaţă
văzută într-o lungă clipă, Miţa e o efemeridă prelungită la infinit: un
basorelief gonflabil sub lumina reflectorului. Nu că s-ar înveseli, dar sigur
se încinge jucîndu-şi simptomele ca mărgelele în faţa celorlalţi spectatori,
luaţi cînd de martori, cînd de trambuline. Şi ce putere are Miţa cînd îi face
pe ceilalţi spectatori ai propriei sale drame, apropiindu-i vag
şi-ndepărtîndu-i straşnic de ei înşişi: putere a victimei agresive şi a
stăpînului pervers, ţesută des prin labirintul plăcerii şi al neputinţei! Pe
cînd Alzheimerul devine cancerul celorlalţi spectatori, the drama queen,
încoronată de lumina şi haloul reflectoarelor, îşi dă sindromu-n stambă,
exercitîndu-şi astfel dreptul.
Cum să-ndrăzneşti să nu-i dai atenţie Miţei cînd se
mărturiseşte? Pilula mea, bula mea şde sticlă candidă pe care Hieronimus Bosch
a văzut-o-nconjurîndu-i cald pe amorezii raiului“, n.m.ţ, cum poţi să te
îndoieşti de adevărurile pe care ţi le spun, nemernicule?! Dragule, tu nu-ţi
dai seama prin ce trec. E iad cîteodată. Şi coşmarurile astea, şi nesomnul.
Niciodată nimeni nu te-a înţeles mai bine decît mine. Doar eu îţi pricep
slăbiciunile, atît de omeneşti, şi berea şi fotbalul. Din cauza lor nu-ţi dai
seama prin ce trec. Fiecare minut, şi o spun ca să te menajez, fiecare clipă e
un coşmar pentru mine. Am ochii larg deschişi, de aceea. Şi împotriva faptului
că nici nu vreau să văd ce se întîmplă împrejur, că vreau să pot ignora toată
lipsa asta de sensibilitate, care e a epocii noastre, înţelegi, nu? – văd tot,
sînt mistică. Pentru că am grijă de tine tot timpul. Tu nu poţi s-o faci
singur, eşti prea neatent, e normal, eşti bărbat, eşti şi niţel macho, he-he.
De aia o fac eu pentru tine. Iar tu nici nu vrei să te gîndeşti o clipă prin ce
trec eu, abjectule! Cum mă abţin de la luat pilule, de la mers la psihiatru, ba
şi de doctorul generalist mi se rupe acum. Aş fi putut face multe altele, dar
nu, eu sînt aici doar pentru tine, în fiecare clipă, pînă la sfîrşit. Şi tu?
Miţa, ar spune nu doar rău-voitorii, e o „drama queen“ – pe
jumătate durere şi pe sfert talent. Ca o regină-albină în jurul stupului, ea se
roteşte în jurul spectatorului ţinîndu-i atenţia încordată, punîndu-l într-o
stare de alertă fără soluţie, făcîndu-l complice la propria lui neputinţă.
Simptomul generic e însuşi scosul la lumină; spotul de lumină alreflectorului e pilula supremă în care Miţa
se îmbăiază. Paxilul, prozacul, somniferele, toată farmacopeea aducerii la
linia de plutire e cuprinsă în rotundul luminos pe care ea pluteşte fără de
derivă, dedesubt deschizîndu-i-se un puţ cu fundul prea îndepărtat. Miţa nu
cere mila, ci impune atenţia făcînd-o – duios, exaltat, sufocant, mîntuitor.
Miţa e lumea, păianjenul.
am recitit cu un background muzical: king crimson - "schizoid man" si am intrat in lumea lui hieronimus bosch!...oare autorul arata ca si cum ar fi "pozat" pentru maestru, intr-un grup pictural angoasat?
excelent tot textul asta nebun....
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters