OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iepurii aleargă după morcovi; şi tot aşa aleargă oamenii de frica lor. Dacă morcovii ar fi fost prevăzuţi cu organul spaimei, cu siguranţă că s-ar teme de iepuri. Atunci, în argoul urecheaţilor, vorba „tremuri ca un morcov“ ar fi o acuză fără alt răspuns. Doar că iepurele e un lasă-mă să te laş, care nici măcar de-un argou n-a pus. Oamenii – în schimb şi la schimb – pun de argouri aproape zilnic. Multe dintre ele sînt menite să-i apere de morcovi, ca, de pildă, argourile hoţilor, care îi apără de vardişti, ale şcolerilor – de dascăli, şi tot aşa mai departe, dacă ar fi să depănăm, pe calme cărări, enumerări.

 

Nu napul, nu castravetele, nu ştiuletele de porumb, nici măcar neologica banană nu se pretează, ca metaforă uşor deşucheată, la verbalizarea fricii ori a necazului aşa cum o ştie face morcovul. Pentru că doar morcovul morcoveşte. O face cu talentul impersonal şi cu eficienţa sănătoasă a legumelor care şi-au făcut mileniul în subterană şi acum ies în lumea seculară gata cultivate. Oricine poate fi morcovit, aşa, în genere; iar în speţă, tot mai mulţi sînt mai morcoviţi pe zi ce trece. Dar nimeni nu poate morcovi: verbul ăsta nu suferă agenţi însufleţiţi. Acolo unde româna îi refuză cetăţeanului dreptul de a fi morcovitor, franceza nu: în calitate de „a-i băga cuiva un morcov“, expresia „mettre la carotte“ înseamnă a păcăli, mistifica ori escroca. Acolo unde francezul morcoveşte, românul bagă o strîmbă sau o ştangă ori trage o ţeapă, temător să preia sceptralul morcov. Expresia francă a fenomenului a fost dată în anii ’80 de una dintre deseno-poantele lui Mihai Stănescu: o mare de oameni aleargă înnebunită; urmărind-o, zboară pe cer un morcov gigantic; cei atinşi de umbra lui cad seceraţi. Morala directă e că, inspirat de Moscova pînă cînd a expirat, Partidul Comunist Român a încercat temeinic să se erijeze în morcov transcendental. Dar, cum o făcea adesea în acele vremuri, viaţa a dovedit că Dînsul nu reuşea decît să-i tragă ţepe şi să-i bage ştăngi şi strîmbe unei naţii morcovite. Vădind că e cu neputinţă să nu ai dreptate cînd ţi-e frică şi, de asemenea, că e imposibil să ai dreptate cînd ţi-e frică, morcovul a învins partidul unic şi neînduplecat.

 

Vremile erau altele, deşi nu foarte diferite, cînd, printre războaie, Antonin Artaud şi-a îndemnat contemporanii să-şi creeze „corpuri fără organe“. Mai în şagă, mai – că a stat prin aziluri de tipi şui generis vreo 17 ani – în serios, Artaud spunea că nu e greu să-ţi faci un asemenea corp: te duci la chirurg, îi ceri să-ţi scoată un rinichi, apoi ficatul, alt rinichi, inima... (cam ca în scenariul „Cum poţi ajunge milionar în România?“ – Vii din vest cu un miliard). E, nu era el chiar atît de dus să propună o sinucidere sistematică făcută cu mîna altuia. Ba dimpotrivă. Pentru Artaud, corpul era diferit de organism – şi amîndouă erau noţiuni abstracte, neconstatabile la pipăire. Organismul, îngîna el (şi, după el, Deleuze şi Guattari), este fascismul adus la putere – adică sistemul dominant care transformă corpurile supuşilor în mici organisme, după chipul şi asemănarea sistemului. Organele sînt părţile corpului care au fost organizate, fiecare devenind o coloană a cincea a puterii ori o suburbie a comitetului central. Corpul fără organe nu e unul dezarticulat şi dezmembrat; nu. E acelaşi corp, care a fost însă purificat de fascismul inerent tuturor corporaţiilor, de hiperorganizarea care se hrăneşte din orice conţinut, după cum revoluţia din generaţiile succesive de fii ai săi. Organismul e duşmanul corpului, şi în fascismele interbelice, şi în birocraţiile de după.

 

Înapoi la morcovii noştri! (Din camera de alături) se pune întrebarea: să fie organismul cel care ne morcoveşte corpurile? Să fie, n-ar mai fi! Morcovul este originea şi rezultatul organizării corpurilor prin spaimă. Dar morcovul nu are, el însuşi, organe: pe dinăuntru, el este gol, deoarece e plin de vîrtejul unui mister mai agresiv decît Vlad Ţepeş. Doar ceea ce nu are organe poate organiza: puterea crasă a fricii e fără simetrie – un carnaval al înţelegerii. Morcovul e mai puternic decît fascismele, comunismele şi birocratismele care au morcovit secolul abia trecut. Răspîndacii care au cheia de la crescătoria de morcovi deţin puterea asupra lumii. Dar o deţin doar vremelnic, căci Marele Morcov vine întotdeauna din viitor. Spectrul iernii nucleare, al ruperii planetei pe care lăsaţi umbre, al sfîrşitului omenirii prin bio-asediu viral, bacterial sau bestial, ori al răscoalei oamenilor de zăpadă, ori al crizei globale – sînt, toate, sculpturi mentale ale morcovului cel mare.