OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atîţia kilometri şi somnoroase extra-mile am zburat cu British Airways în ultimele săptămîni, încît mă văd nesilit să-i dedic Angliei o odă. Mile peste nori şi pe sub soarele care nu apunea niciodată în imperiul britanic, deşi la Londra plouă des, fără să fie ceaţa rară. Samuel Beckett, irlandez transplantat, spunea că soarele s-a plictisit văzînd că nu era nimic nou sub el. Poate că norii, deşi, de jos, ei par a fi schimbarea însăşi.

 

De cum s-au ridicat aburii mahmurelii de după Războiul Mondial de dinaintea globalizării, englezii au constatat că, din imperiul care, acum un veac şi cu oceane cu tot, acoperea trei sferturi din planetă, rămăseseră doar cu ţesătura rărită a Commonwealth-ului. Asta după ce imperiul se făcuse cu metodă şi curaj de aventurieri, piraţi, dame reci şi colonişti suflînd în budincă: „Com’on, wealth!“. Şi au venit şi fildeşul din inima întunericului, şi ceaiul din Ceylon, şi o cincime a infinitului Egipt, care acum sălăşluieşte la British Museum. Puşi de coloniştii englezi, după care, mai apoi, s-au clonat, miriade de egipteni, foşti perşi, asirieni, dar şi babilonieni, indieni, sud-africani ş.a.m.d. au săpat, dezgropat, împachetat şi-expediat către insula-mamă sculpturi mari şi mici, coloane, capiteluri ori bucăţi de temple întregi, ceramica veche, care s-a făcut oale şi ulcele, port-bărbi, silexuri şi nostalgii ruinate. Londra, a treia Troie (după cea arsă de Homer şi Roma fals’a lui Aeneas), nu a fost sufocată de bogăţiile ultramarine, ci le-a dispus magnific în clădiri în faţa cărora te cutremuri, iar ele nu. Dintre capitalele fostelor imperii, Madridul e rigid la guler, Roma – bazarul formelor solare, Parisul – asediat de parizieni, Viena – o dulce fată bătrînă care îşi ţine galoşii în subsolul filarmonicii, Budapesta – fudulă, oacheşă, abstractă, Petersburgul – lucind alb ca să-i vezi dedesubt harta pe care-a fost lipit. Nici una dintre ele nu e castă, dar Londra pare cea mai sigură de sine: imaginaţia sa temperată, limba sa fracturată nu i-au aureolat ruinele cu temple-ale melancoliei. Londra vine către vizitatorul ei cu lentoarea şi graţia dezinvoltă a celei care are puterea de a-şi mîntui violenţa. Nesfîrşirea punctată a parcurilor ei, Tamisa brună, dar curată, în fine, arta de a fi diversă şi necesară totodată îi circumscriu, de dinăuntru, visul de-a londriza întreaga lume şi-a o astfel lăsa să respire. De-ndată ce ai pune o sondă în faţa Gării Victoria ori o duzină de menhire la Charring Cross (la Charring Cross), s-ar aşeza de parcă ar fi fost menite să stea dintotdeauna acolo. La Londra totu-i potrivit – şi ei te-adaugi.

 

În schimb, tranşeea de apă a Canalului Mînecii (care i-a apărat pe englezi de invazii, dîndu-le răgazul să construiască temeinic, în timp ce noi ţineam piept, cu mînecuţele contabilului istoriei pe sub scuturi, puhoaielor de la Răsărit etc.) pare a fi acolo dintotdeauna. Nimeni nu a săpat-o; iar dacă a făcut-o, istoria i-a rescris fapta, punînd-o pe seama voinţei divine ori a întîmplătoarei necesităţi geologice (alunecarea minoră a continentelor se numeşte istorie; cea reală, care cade în grija neputincioasă a ştiinţei pămîntului, e imperceptibilă ca implacabilul). Insulă în puterea cuvîntului, strînsă-ntre mările pe care le-a cutreierat ca să-şi înalţe zelul spre zei, Anglia nu e lipsită de crime, ci de vulgaritate. Căci, spiritualiza Oscar Wilde, nici o crimă nu e vulgară, doar vulgaritatea e criminală. Vulgaritatea e felul de-a fi al celorlalţi. Curată insulă care se rupe de ceilalţi precum plînsul pieziş al ploii e oprit de umbrela rîsului negru: doar Anglia e bucăţica ruptă rezultată din violarea Europei de către Zeus.