OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odată, împărăţia cerurilor le era promisă celor săraci cu duhul. Altădată, înc-o dată, plaja elizee, coborîtă pe cerurile sublunare, le era promisă săracilor. Dar nici utopicul creştinism al începuturilor, nici comunismul iluziilor nu au putut rezista forţei protestantismului. Acesta este, azi, principiul realului, al globalizării muncii: nu al muncii cu cartea ori cu oţelul, ci al muncii cu munca, adică a simulacrului torturii şi a torturii simulacrului.

Abia prin veacul al şaisprezecelea s-a lărgit sita strîmtă a morţii, lăsîndu-l pe om să-şi ia Dincolo de sine şi cu sine ce agonisise pe pămînt. Cel puţin aşa au propovăduit Luther şi, mai ales, genevezul Calvin, maeştrii dintîi ai protestantismului. Aşa că omul din nord, nemaiavînd scuza lenevoasă a nudismului ontologic, s-a pus pe munca serioasă care l-a făcut, din om, neamţ. Iar nemţii s-au înmulţit ceva teribil, unii s-au făcut olandezi, alţii englezi, americani, canadieni, australieni şi alte alea. Dar doar puţini au rămas elveţieni. Cine să ştie cît de înalţi sînt acuma munţii de aur din paradis, adunaţi vreme de cinci veacuri protestante de dobîndă şi izbîndă? Cine să spună dacă aurul nu devine, prin alchimia şi loteria morţii, acolo, materie subtilă? Ce ştim e, însă, că, pe pămînt, oamenii s-au obişnuit cu dublul standard protestant şi au făcut din el rezon de mîndrie şi glorie. 

Acuma, însă, cerurile curg şi se schimbă mai iute decît norii, ca bilele de biliard zbătîndu-se între cele două jumătăţi, între rechinii şi delfinii care sîntem. Manageri, avocaţi, bancheri – întru totul birocraţi – legătura noastră cu munca a devenit distantă. Acuma sîntem îndemnaţi de consultanţi şi agenţi de marketing, de profesori şi de colonei, de taţi şi mame să fim nu activi, ci proactivi: adică „în favoarea muncii“, manageri filo-muncitori şi semi-muncinzi în slujba circularităţii tehnologice. Cînd munca era – rău cu rău... – felul sistematic de a scăpa de oroarea de vid, de anxietate, plictis sau de frici mici, cerurile se mişcau mai încet, ba unele chiar îngheţaseră diamantin în eternitate. De cînd am devenit proactivi, anxietatea şi depresia ne despart de muncă şi ne apropie de legea simulării ei. Accesul la muncă e mediat prin retorica muncii (– „Ce faci?“; – „Muncesc ca un nebun!“), nu prin sacrificiu sau creaţie, lăsate acum în grija exotismului şi a quijotismului.

Calvinismul şi-a pierdut substanţa, lenea s-a cosmetizat managerial ori comitetologic, omenirea s-a aplatizat repetîndu-se pe sine. De aceea, văzîndu-l pe altul că munceşte, nu poţi să nu vrei să-i crape capra: doar ţapul iadului şi mielul raiului au strîns la mijloc lumea, plat. A noastră e vremea în care etica protestantă a muncii, pe care Max Weber i-o atribuia capitalismului post-Calvin, s-a diluat în propriul simulacru. Capitalul gîfîie, capra behăie de spaima morţii iminente, iar oftica protestantă a muncii face întreaga lume de profesionişti ai resentimentului să tuşească. Doctore!