OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Clipă, stai!

Ţi-ai pus perna sub cap şi, după ce o îndeşi mai bine să-ţi faci culcuş, în sfîrşit, capul pe pernă - buf! Uf! Dai s-adormi, deşi Moş Erogene mai bîzîie o tură de Barbie sau de Ken din cînd în gînd (e tîrziu, ăsta chiar nu doarme niciodată? Dar mai bine-aşa decît să te apuce spaima că nu te mai scoli). – "Ce-ai făcut azi?" îţi şopteşte o voce în ureche. – "Ce?" – "Ei, ai făcut ceva azi, sau s-a dus pe pustii şi ziua asta?" întreabă vocea, acum mai tare şi răguşită de autoritate sau, poate, de gin. O fi un demon în şomaj. Aşi! Ce’ş’ copil? E ghiavolul nesomnului. Uite că a tăcut de parcă n-a fost. Dar tot ţi-a băgat un cui. "Chiar aşa, ce-am făcut azi?" Dă-i şi recapitulează: ba gri banal, ba prostii verzi, te-ai mai şi enervat pe ăla care mînca seminţe în lift şi pe babuşca din metrou, care tot foşnea la punga aia pînă n-a găsit nimic în ea. Nu făcusem nimic rău, doar inocenţa e ce scazi din vinovăţie. Poate de-aia se zice că e bine să numeri oi şi nu tigri, ca să ieşi şi-n cîştig şi basma curată. Oi, oi! Ce-am făcut azi? Nu ştiu; unde mai pui că am şi picotit, aşa, de-a langa, la tembelizor, cum dădeam pe canale, cum nu găseam nimic mai acătări. Filme mai proaste decît telenovelele, mai un talk show – Doamne-ajută! – politică, fotbal, ţîţe şi reclame cît cuprinde – the late night of the soul. Dădeam din canal în canal în canal. Oi fi vrut să scap de ceva. Dar de ce?... Cînd era cît pe ce să mă ia Morfeu cu braţe de ursuleţ, iar aud vocea demonului: "Ojurduişi?" – "Îî? să mă duc la baie?" fac eu. – "Azi", zice vocea, care acum parcă semăna cu a fostei mele soacre, "azi a fost o zi adevărată sau doar o pleaznă, bună pentru neblejnici?" "Stai, că acum vocea aia parcă era a mea". Mi-a pierit somnul. Mă scol din pat, dau cîteva ture, aprind lampa de pe birou – ba nu, mai întîi îmi torn restul de cafea rece, mă aşez în fotel, măcar să scriu ceva dacă tot nu pot aţipi. Sînt gelos. Gelatinos. Pînă şi motanul ar dormi la ora asta, dacă aş avea motan.

"Sînt om al secolului meu. Secolul meu adoarme la televizor. Secolul meu e bleg. Timpul respiră sacadat, se răsfiră în pixeli, dot-dot sacerdot, în canale pe care stai doar o clipă. Trecem repede pe alt post. Libertatea de-a o face se schimbă în nărav. Între libertate şi nărav stă telecomanda. Oare cine o ţine? Televizorul însuşi? Homo zapiens? Eu? Mîna Ascunsă a economiei globale? Laica lui Pavlov? E prea tîrziu ca să aflu cine e telecomandantul? O clipă pe-un canal banal, apoi o alta pe un altul, digital. Telecomandantului nu-i place să adăstăm."

Sună pedant, dar telecomandantul e un soi de Mefistofel. Că diavolul îi zisese lui Faust, cu ocazia semnării documentului, că dacă i-ar plăcea ceva prea mult şi i-ar spune acelei atît de frumoase clipe să se oprească, atunci haţ! i-a şi înhăţat sufletul şi l-a aruncat în hăul veciei negre. Cît de adevărat şi de periculos! Casc. Iau o gură de cafea. Mă reapuc de scris, prea pripit, însă, că vărs din cafea pe covor: "Semnînd, doctorul cel nesăţios s-a angajat să nu se bucure pe deplin de nimic. Adică a semnat, ca bun burghez ce se vădea, să nu se lase ispitit de clipă, ci să o lase să treacă, vameş prudent de generos. Televiziunea e, de aceea, faustică. Nu precum cărţile. După invenţia lui Gutenberg, oamenii începuseră să adoarmă cu cartea-n mînă, lucru de care s-a sesizat Ronsard, care i-a sfătuit, tot în scris, să-şi trăiască ziua, clipa şi carpe diem-ul cît de intens, că timpul trece, tinereţea se duce a.s.a.p.m. etc. Ronsard ăsta îl întreba pe fiecare: "ojurduişi?" Nici n-aştepta răspunsul şi repede cu sfatul: n-ai făcut-o azi, fă-o mîine, că de nu se ofilesc trandafirii şi se duce dracului şi rapiţa. Iar noi, cu dracul ăla din spatele ecranului. Ştirile şi altele alea de la teveu trec prin noi ca atomii din şuvoi, repede şi la loc comanda".

Şi cînd eram gata să sting lumina şi să mă arunc în patul monstruos, pîrdalnicul mă face să-mi amintesc de versurile proletcultiste ale lui Dan Deşliu. Cu o clipă înainte de invazia ţării de către televizoare, Deşliu a înlocuit mîntuirea sufletului cu salvarea abatajului. Poemul începe aşa: "Către stîncoase cărărui / Un car se urcă cu tot zorul. / Şi-s şapte fraţi în preajma lui / Şi-n car e motocompresorul". Ce urmează? Urmează dezechilibrarea carului cu agregat şi, în culmea dramei preluate din Goethe, vocea poetică răcneşte: "Clipă, stai, opreşte-ţi zborul! / Se prăvale compresorul!". Pedeapsa nu-ntîrzia, demonul treaba-şi făcea "şi tot muntele tăcea / compresorul cînd cădea".

Nu ne mai leagănă tangajul langajului. Abatajul îi supravieţuieşte motocompresorului şi îi sucombă televizorului. Maşinile astea fioroase omoară poveştile ca să nu mai putem adormi îndenoi ci îndeele. Oricare clipă care stă, s-a dus – ce să mai ojurduim? Nani! Doar şi mîine e o zi; hai să ne lăsăm pe ea!