„Ce să fie omul?“ dă să mă întrebe amicul de la masa de
alături. Altădată i-aş fi întors-o scurt: „omul e nu numai, ci şi“. Dar nu mai
pot s-o fac, nu că aş şti de ce? Ceva mă reţine – cred că adevărul. Adevărul
ăla ca o sabie proaspăt ştearsă. Unde sînt vremurile-acelea, zăpezile şi
ubisunturile lor? Unde e omul care se punea capră la jocul de-a definiţia ca
să-l prinză-n chingi Aristotel şi să-l facă, cu ou şi cu oţet de gen şi specie,
animal social? Ori omul ăla (acelaşi) care era singurul animal vorbitor? Sau singurul
animal care ştie să rîdă? Sau singurul animal: cinic, pervers, hrăpăreţ, crud,
sadic, sudor, masochist, porc ori înger? Mai toate definiţiile astea
gîfîie-ngîmfate, infatuate şi fudule – nici că le pasă de animale sau de
multitudini; doar ultimele două, puse dimpreună de Pascal, ne zic ceva, că ne-o
spune el – omul e pe jumătate animal, pe jumătate înger, et qui fait l’ange,
fait la bête. Au trecut vremile şi mai ales au trecut vremile acelea de
dinaintea morţii omului, pe care Foucault a putut-o constata pe plaja fiinţei,
de unde acela tocmai fusese şters de valuri ca urmele paşilor pe nisip; ori de
dinaintea morţii lui Dumnezeu, pe care o proclama nu Nietzsche, ci nebunul lui,
că Nietzsche era prea ocupat cu moartea subiectului; ori de dinaintea înghiţirii
omului de către mai ştiu şi eu ce alienante procese de producţie, ori de mase,
ori de banalizări ucigaşe sau birocratice, ori de gropile comune ale
existenţelor comune. Ori omul ăla pe care se tot canoneau să-l înnoiască
inginerii sociali şi despoţii. Unde e omul acela care se ţine acuma de
cotlonerii?
– N-am întrebat „unde-i?“, ci „ce e?“, mă scoate amicul din
bolboroseală.
M-a auzit. Mă gîndesc că e bine să ai amici, dar uneori şi
mai bine e să fie la altă masă. Nici nu-l ştiu prea bine.
– „Chiar aşa“, zic, iluminat prin halba goală. „Dacă „ce“ e
„unde” acum?”
– „Unde ce?“, face el. „Ce e unde?”
– „Ştii, cînd quidditatea şi ubicuitatea se pot confunda...“
– „Ubicucu!“, mormăie ăla, şi se întoarce pufnind la halba
lui.
Uite, -al naibii! Nu stăteam eu mai bine acasă, la computer?
Pas d’a mai avea pace la cîrciumă în ziua de azi ş.c.l. Şi nici laptopul nu-l
am la mine.
Mă întorc cu faţa la geam. Tocmai a început ploaia. Bate.
Bate şi vîntul. Trecătorii se grăbesc. O văduvă cu ochi furtunoşi mă priveşte o
clipă; m-aş fi îndrăgostit de ea, dar unui poliţist i se face ţăndări sticla cu
lapte, am văzut-o abia cînd a atins trotuarul; zboară o umbrelă portocalie;
tramvaiul clingăie, oare pentru cine? „Ce-o fi omul?“, mă întreb. Zgomotul de
pahare s-a îndepărtat, a amuţit de parcă am intrat în fereastră.
Cocoşat stă omul în faţa ecranului. Este ecranul
computerului, al computerului lui. Chit că poate nu-i pasă, presimte că alte
milioane de lighioane ca el fac la fel. Omul este animalul care presupune că
mulţi alţii stau, de asemenea, în faţa ecranului. Homo ecraniensis ăsta e
apărat de ecran: multe libertăţi şi puţine răspunderi. Parcă merită să te
cocoşezi pentru asta. Ecran, ecrac, Ecranela, ce contează? Homo hapiensis, că
cine să mă vadă? Cum adică doar jumătate din siturile internetului sînt
pornografice? Care-ncotro, eu pe net. Eu cînd mă conectez, apăi mă conectez,
surfez, nu mă las prins, brut, în plasa netului. Aşadar sînt subtil. Şi e uşor
şi repede; şi sînt uşor de repede. Nici o poliloghie – manuscrisele sînt,
acuma, digiscrise. Un mizilic. Şi ce confort! Omul e un animal subtil, un
mizilic... digiscript de confort. Da, omul nu e „atuncea cînd“... e „unde“.
Uite, Diogene căuta cu lumînarea, din butoi în butoi, un om. Cică nu l-a găsit.
Măcar ştia că nu dă de el, bărbat practic, nu ca Socrate, pe care nevastă-sa îl
lăsa să ştie doar că nu ştie. Era greu în antichitate. Nu că acum e mai uşor...
Că, azi, dacă n-ai acces, n-ai succes. Şi mai e şi asta cu fragmentarea, cică
sîntem făcuţi din pixeli... dar tot e nedreptate, că, cu toată NETICHETA, unii
au mai mulţi pixeli decît alţii, şi mai ales decît mine. Ambiţi...
Băiatul mi-a mai adus o halbă de cybere, o halbă de
cybere... o fi naiv sentimental, prea are tehnică, de nu l-am auzit deloc. Ce
fermecătoare sînt întîlnirile întîmplătoare dimineaţa în parc! Miroase a ploaie
prin fereastră. Apa curge ca oglinda veche-a Marilenei.
– Hai noroc! Ştii, ca de la om la om.com, mi se pare că nu
prea eşti de-aici.
Ăla – „scîîrţ!“
– Adică, eşti acolo? Da’ acolo nu mai e aici, e doar acum.
Nu mai e nici un aici, nici o groapă cu furnici.
Ăla iarăşi face „scîîrţ!“
Chat – da, dialog – canci! Acum ca niciodată. Aşa-i domnul
om.com: site by site, nu side by side, fuge-n ceaţă ca o capră. Două?... N-ai
cu cine să vorbeşti. Năluca năluceşte. Omul? Ia-l de unde nu-i, că-i peste tot,
cîte situri, cîtă iarbă. Gugă-l, bade, @om.com, că e netul fiară mută,
democrată şi acută. De-abia aud sifoanele spărgîndu-se de ţeste. Ce bine e. Ce
bine e. Http. Http. Om.comul consfinţeşte loc.comul... Ecranul suge viaţa cum
nici un plod pe mama lui... Mai bine-n surf pe wwwalurile vieţii, că toate-s cu
fundu-n sus. Şi se bronzează. Uite că a stat şi ploaia.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters