COSMOPOLIS. Poatever

Autor: Călin-Andrei MIHĂILESCU | Categoria: Opinii | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Inaugurăm în acest număr o nouă rubrică, realizată de Călin-Andrei Mihăilescu, intitulată „Cosmopolis“.

Nu ştiu altele cum sînt – căci sînt căsătorit(e). Dar eu, chiar cînd nu mă gîndesc la limba română, ştiu că ea caută să exprime lumea mai bine şi mai inconştient decît utilizatorii ei, care de altfel îi sînt folositori. Însă limba noastră s-a dedat pe negîndite la coaliţie cu engleza în ultima vreme, de cînd petrolul a început şi dînsul să bolborosească pe limba lui Othello şi de cînd cu căderea Cortinei de Fier într-un buzunar al internetului. Gata cu franceza şi cu sunetele ei neadormite şi de nepronunţat („jio“, „lio“ ie liezotră)! Că, adică, de ce să vorbeşti prost franceza cînd poţi să blăblăieşti nepedepsit în engleză spartă? Cum aceasta, broken English, s-a vădit a fi limba cea mai universală a zilei, hip-hop şi noi la planetar! Acum, că ţarii de anţărţ s-au betegit, César est mort! Long live Caesar!

Acum visele noastre ştiu engleza – de pildă, să ne coacem în Florida şi-n ostroavele Antile, să urlăm „Go, Chelsky!“ pe vreun stadion londonez, să votăm în California ori să bem sirop de arţar la Toronto cu duduile. Şi, mă rog, ce ne rămîne dincolo de vis? Ce? Doar coşmarele, care ne pleznesc în română?

Da!

Îţi e teamă că engleza va cuceri lumea, făcînd toate celelalte limbi să rămînă în staulul lor? Te ia cu friguri cînd te gîndeşti că limba maternă o să se încovoaie sub talpa tătucului care ne brainwashing-tonizează? Ori că în România integrată, la serbarea de clasa a IV-a, copiii o să recite Scrisoarea III în doi timpi cu subti(t)lu englezesc? Nu-ţi fie frică, române! Cîtă vreme vei avea coşmare, româna va supravieţui. O va face prin şi dincolo de tine. Chiar şi coşmarul că româna o să dispară tot pe româneşte ne vine (s-o spunem).

Dar între visele englezeşti & the Romanian nightmares se strecoară cîte o vorbă, cîte-o gafă, pînă cînd se strînge de-o limbă de graniţă. Ea nu-i nici albă, nici neagră, nici măcar creolă: e o limbă de mijloc, în care se adună, ca la Moşi, un substantiv de ici, un numeral de colea, un Santa Claus, un verb englezesc cu terminaţie românească, un air conditioner cu un prichici, pînă cînd am pus-o de-o ditamai limbă scoasă la lume. Ce, e o limbă caraghioasă? Dar ce, viaţa cum e? Cum s-o iei în serios cînd nimeni nu iese viu din ea? Şi cum să te grăbeşti să mori, apreciat contemporan, cînd limba asta e rongleza – o limbă la mijloc de codru des, unde complexéle ies?

Rongleza e vorbită corrrect de românii anglizaţi prin ieşirea în spaţiul anglu, ba chiar şi-n cel internetist, şi co’ect de către ceilalţi, care nici măcar nu-şi pot silabisi zodiacul şi alte paranormale în engleză spartă.

O să ziceţi ca rongleza asta – căreia, apropo de by the way, vorbitorii de engleză îi spun „Wronglish“ – e un moft al vremilor noastre, la fel de trecător ca ele. O să vă zic că nu aveţi dreptate. V-am zis-o! Rongleza nu este un moft; o ştiu din, pardon de vorbă, experienţă, căci am tradus vorba „moft“ în engleză (ce, credeaţi că „moft“-ul nu se poate traduce? Moft!): am scris-o „mopht“ şi le-am explicat nord-americanilor ce înseamnă. Aşa le-am spus: „mopht“ înseamnă „trifle“, „whim“, „really?“, „so what?“, „you don’t say!“ sau „bullocks!“; iar „a face mofturi“ – „to act spoiled“ sau „to be picky“. Caragiale, au aflat ascultătorii tremurînzi, a întors moftul şi pe stînga şi viţăvercea, ca pe-o omletă à la Staline, pînă ce a scos din el un soi-de-concept bun pentru orice vreme – vezi-bine, un răspuns dat variatelor forme de viaţă, inclusiv moartea. De pildă: „She: – I love you!; He: – Mopht!“; „He1: I am dying!; He2: Mopht!“; şi aşa, mă rog, mai departe – dar nu pînă într-acolo încît să le explic că drogul acesta face din om un moftangiu, sau, dacă chiar vreţi, un „aşiaşin“. Iar, măre, cînd au aflat aceiaşi nord-americani că Nenea Iancu a scos o fiţuică numită The Romanian Mopht, nu puţini dintre ei au fost cei care şi-au dat pe faţă entuziasmul faţă de cultura şi năravurile noastre, declarînd că vor să se facă români. Pentru moment, e destul să spun că acea conversaţie mi-a confirmat că moftul e românesc şi că n-o să-l pricepem în rongleză, fie că intrăm într-însa din română, fie că ieşim din engleză tot într-însa.

Dar şi engleza, bless its heart, e blagoslovită cu un cuvînt cam ca moftul nost’ străbun, numai că mai blazat şi mai cool: cuvîntul whatever (pronunţă-l oatévăr şi fii liniştit), care, şi el, înseamnă mai multe. De pildă: „parcă-mi pasă“ („– Vrei să vii la noi la cină?“; „– Whatever...“); „lehamite“ („– Te doare la inimă, Johnny, mamă?“; „– Whatever...“); „aşi!“ („– Îmi împrumuţi nişte bani? Sînt la strîmtoare“; „– Whatever...“); „mă-iubeşte-nu-mă-iubeşte“ (Ea: „– Mă mai vrei ca-n prima zi ?“; El: „– Whatever...“; Ea:

„– Whatever... ???“; El: – „Da, dragă, din ce în ce mai mult“).

Moftul nostru-i mai tăios decît lîncedul whatever. Moftul e concluziv ca vorba judelui: el afirmă voinţa vorbitorului şi dreptul acestuia de-a o pune în vorbă. Moftul este contrariul lui „poate“; el nu mai dă loc la discuţii, ci îi neagă celuilalt dreptul de a mai spune ceva, cam ca înjurătura vag deghizată ce este. Aproape în acelaşi timp, whatever înseamnă „nu-mi pasă“ (I don’t care); „nu mă bag“ (not my business); mioriticul „faceţi ce vreţi cu mine“ (– I’ll kill you!; – Whatever...); şi, mai presus de toate, înseamnă „lăsaţi-mă-n pace“ (let me be). În engleză, whatever e semnul drepturilor omului care îl pronunţă – şi al faptului că omul e inocent pînă cînd e dovedit vinovat, spre deosebire de moftul invers al justiţiei noastre original-orientale, comuniste şi post-.

Şi atunci, dacă moftul e românesc şi whatever-ul englezesc, cum rămîne cu rongleza? Ei bine, a sosit clipa de a vă dezvălui adevărul: poatever e singura vorbă cu adevărat ronglezească. Nu doar pentru că sună plin, ci mai ales pentru că exprimă ceva adînc şi nou. Poatever este întîiul termen profund al ronglezei, propriu numai ei, inalienabil. Poatever e vorbă în doi timpi şi în doi peri, ambii necesari ca motorul unui Trabant; ea începe printr-un „poate“, ori poate un „poate-poate“, un licăr de speranţă ce e de’ndată castrat de whatever – dreptul omului! Vag de vag, poatever este fundamentul ronglezului, semnul identităţii lui cu cratimă (de român-american sau român-internetist etc.); e inima dialecticii lui acum născînde. Nu-i frumoasă, dar ezixtă, nu e fixă, dar e mixtă, nu-i nici marea, nici faleza, şi-o poatever toţi: rongleza. Poatever e noua contradicţie şi primul cuvînt al noului contract între naţional şi universal pe care geniul românesc îl semnează pe crîncena redută a istoriei. Adio, bombă cu protocroni! Farewell, strange love! Adio, sex şi război rece! Adio, voi! Sîntem ca noi!

Luptele în care s-a călit şi cănit cultura română, cele dintre sat şi oraş, dintre autohtonişti şi cosmopoliţi, dintre decalaţii proorientali şi sincronizanţii provestici, dintre sămănătorişti şi turişti, încep să capete aer de frescă istorică (ceea ce e un alt fel de a spune că nu mai sînt chiar actuale, că they’re history). Acum că trecem toţi, cu arme şi bagaje, spre luxul occidental al NATO şi UE, lupta prezentului şi a viitorului (îmi permit această profeţie deoarece nu plătesc impozite în România) devine cea dintre poatever şi moft. Ea îi va schimba României faţa.

Cît despre transfigurare...?

Moft!

Poatever!

Călin-Andrei MihĂilescu este scriitor şi profesor de literatură comparată, teorie critică şi studii hispanice în cadrul Departamentului de Limbi şi Literaturi Moderne şi al Centrului de Studii al Teoriei şi Criticii de la Universitatea Western Ontario din London, Canada.

În afară de un număr mare de texte în română, engleză, franceză şi spaniolă, C.-A. Mihăilescu a publicat următoarele cărţi în România:

n Coord. Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului (românesc), ilustraţii de Ştefan Anastasiu, Curtea veche, Bucureşti, 2006

n Antropomorfina, cuvînt înainte de Mihai Şora; traduceri (revăzute de autor) din engleză şi franceză de Mihnea Gafiţa, Corina Tiron, Adina Camelia Arvatu şi Rodica Ieţa, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2005

n 16Ă17. Renaştere, manierism, baroc (16Ă17. Renaissance, Mannerism, Baroque /Romanian), traduceri de Corina Tiron, Mihnea Gafiţa, C.-A. Mihăilescu, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002; ed. a doua, cu o postfaţă – „Gîndirea ca abis“ – de Luiz Costa Lima, 2005

n Călindar de noapte, ilustraţii de Ion Barbu, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2003

n Don Global suit pe cal (poveşti scrise împreună cu copiii autorului, Ilinca şi Andrei Mihăilescu), ilustraţii de Sasha Meret, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2003 (premiul AER – carte pentru copii şi tineret, 2003)

n Ţară europsită, cu o prefaţă – „Un spirit de foc, aer şi mătase“ – de H.-R. Patapievici, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002

n Calendarul după Caragiale (în colaborare cu Liviu Papadima şi Rodica Zafiu), Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002

De asemenea, Editura Curtea veche a publicat în 2002, în traducerea lui Mihnea Gafiţa, Arta poetică de Jorge Luis Borges, al cărei original, This Craft of Verse, a fost editat de C.-A. Mihăilescu pentru Harvard University Press în 2000.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

cosmoterapieAnamaria Beligan - Duminica, 30 Noiembrie 2008, 11:03

O incintare!

Calde felicitari Observatorului cultural pentru inaugurarea Cosmopolisului, amestec terapeutic de eruditie, umor si luciditate!!!

tot despre moftdana - Duminica, 30 Noiembrie 2008, 13:18

Pentru o viziune asemanatoare asupra transplantarii pitoresti a "moftului" pe taram american, a se citi si proza "Panic Syndrome", semnata de Dumitru Radu Popa! Tot o incantare!