OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Metamorfozele mutismului închipuie filmul istoriei Estului postbelic

Odată, filmele erau de trei feluri: de dragoste, de război şi sovietice. Asta după ce fuseseră doar sovietice: pro-(letcultiste) şi anti-(naziste, imperialiste). La Rîmnicu Vîlcea, prin ’55, pentru a marca trecerea de la modelul „doar sovietic“ la celălalt, a venit un nou film pe care să-l dea la vedere directorul cinematografului local, care era şi operator, tăietor de bilete, pictor de firme de filme şi poate puţin securist, om care le înlesnise concitadinilor săi, timp de mai mulţi ani, vizionarea de filme venite de la Răsărit, unele mai sovietice decît altele (se pusese capră ca cele din urmă să fie sărite de cele dintîi). Trebuind acest bonom-orchestră să picteze afişul cu un roz potrivit, culoare care se găsea din belşug, dar şi cu puţinul roşu ce-i mai rămăsese de la cucerirea repetată a Berlinului, s-o fi uitat neîncrezător la titlul filmului, s-o fi crucit abstract ca un ateu de (d)uzină – cum să trimită cei de la centru un film cu titlul greşit? – şi-o fi pleznit feciorul care se cam golănise, mă rog, ce se ştie e că a doua zi afişul se lăfăia în văzul tuturor, invitîndu-i pe vîlceni să, literalmente, savureze filmul muzical austriac „Nunta lui Figarov“.

Cu ifos imperial, filmul infantilizează, îşi ţintuieşte spectatorii în amuţire (infans înseamnă „lipsit de limbaj“). Cum o imagine valorează cît o mie de cuvinte, filmul turuie 24.000 de cuvinte pe secundă, pas de-a avea un dialog cu dînsul! Filmul proletcultist îi invita pe cetăţenii-spectatori să zîmbească încrezător ca secerătoarele fruntaşe, să-i şteargă ciocănarului broboanele de pe fruntea asudată de supraproducţie, să scrîşnească din dinţi de ură la vederea duşmanului şi să se purifice exploziv la zdrobirea lui. Filmul proletcultist – era prost, dar era clar, material şi ireal – îl împingea pe spectatorul amuţit de vîrtejul imaginilor să se identifice cu eroii puşi la bătaie de propaganda moscovită. Sau să închidă ochii.

Vorba filmului: e naiv să crezi că poţi rezista realismului cinic al imaginilor mişcate. Naivitatea de a nu imita idealul proletcultist era un sabotaj pedepsit prin suferinţă, căci Moscova nu credea în lacrimile altora; cea de a nu imita idealul tehnocultist e un amatorism exilat în mahalalele sărăciei, de care Hollywoodului nici că-i pasă. Cei ce nu cred în film pierd trenul umanităţii. Cînd imperiul intră în declin, literele se înmulţesc; cînd literele se împuţinează, pesemne că imperiul o duce bine. Acum o jumătate de secol, Figaro devenea Figarov; acum NATOV a devenit NATO. Curînd, şi „o“-ul va cădea şi tot natul va-nvăţa că – na! –, la umbra noilor imperii, nu e de bon ton să te ţii latin. Sau, după cum bine spunea Nino Stratan, „Literele s-au şters. / Palimpsest faţa mea / sub vîntul de (v)est“.

Pînă la proba contrarie pe care, iată, nu o vom mai apuca, tehnocultismul e ideologia care cere conformarea la luciul de viaţă bună. Dar ne vom putea elibera vreodată de letargia tehnocultismului? Dar vom vrea să o facem? Dar cine ştie? Însă măcar două lucruri ştim: că o imagine face cît 1.000 de cuvinte şi că nu face cît 1.001.