OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odată, închisoarea de la Sighetu Marmaţiei fusese maşinăria de măcinat elitele României interbelice; acum, transfigurată în Memorialul Victimelor Comunismului, ea este Locul neatins de mareele impurităţii ţării. Destinul acestor ziduri este utopic, excepţional, cutremurător: în primele decenii comuniste ele concentrau atrocitatea înăuntrul lor; acum ele ţin ceea ce, din exterior, o asediază atroce şi banal, la o distanţă ce îşi ştie, doar ea, măsura.

Nu-i greu să te cureţi de indiferenţe şi alte instanţe ale imoralităţii invocînd puritatea Sighetului, judecînd, în numele victimelor, torţionarii unui sistem la fel de abstract ca suferinzii. Uşor e să te exceptezi ca judecător. Doar că judecata, antisepticul şi puritatea nu au o lume în comun. Muţenia celor care au suferit este modelul bunului-simţ, al gustului, al minimalismului fiinţei comune şi, astfel, extraordinare. Din cei care au fost închişi, torturaţi, lăsaţi, împinşi, siliţi să moară sau ucişi aici, pe unii am învăţat să-i ştiu – pe tăcute mai întîi; mai apoi, pe strigate. Acum, poate mai înţelept în urma rezistenţei la ambele, mă aflu pe undeva pe la mijloc. Pe cîţiva i-am cunoscut, mai bine ori mai prost. Dar ce spun aici e despre mulţii şi neştiuţii mie, meniţi peşterii nimicului cu care ţara noastră se învecinează periodic şi barbar. E despre ei. Şi pentru ei. Aş vrea s-o spun fără a fraterniza cu delirul, cu vîrtejul timpului, ci, poate, cu un calm pe care ei, doar, ni-l pot da. Dacă nu ştiu s-o fac, e pentru că nu am învăţat să tac.

Monstruozităţile petrecute la Sighet (şi la Piteşti, la Aiud, la Jilava, la canal şi în toate punctele gulagului comunist din care nimicul ţîşneşte ca prin tot atîtea izvoare de întuneric) la mijlocul secolului trecut au creat victime dincolo de număr. Dar doar victimele sînt reale; stăpînii, torţionarii, indiferenţii sînt iluzorii: forme de viaţă sărind în neant. Urma pe care o lasă suferinţa e urma realităţii. Grecii numeau suferinţa aceasta cunoaştere înţeleaptă; creştinii – imitatio Christi; victimele totalitarismului comunist o tac într-o infinitate de feluri. Acestă nesfîrşire se poate numi şi înţelepciune, şi imitatio Christi: iar drumul către raiul ei e întortocheat şi, el însuşi, nesfîrşit. Doar drumul către iadul irealităţii e drept ca firul de plumb al unui demiurg întunecat şi greoi.

Există insularizări rele; dar dintre insularizările bune, ghetoizarea Sighetului într-o Românie contemporană insignificanţei sale, este, parcă, un semn al destinului. Insulele bune şi cele rele nu au o lume în comun, dar Sighetto e insula noastră bună, e utopia noastră iscată din suferinţă pură şi sacrificiu gol.