OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

Povestea asta se-aude parcă pentru prima oară, de fiecare dată cînd e respusă.

Lucrurile se schimbaseră în ţară: războiul trecuse, îi adusese pe alţii la putere şi aceştia întorseseră lucrurile cu susu-n jos. Cu mînă de fier, cu limbă de lemn, îi băgaseră în felurite închisori pe toţi supravieţuitorii rămaşi în ţară. Unul dintre deţinuţi publicase, înainte de a fi închis, un volum de versuri, versuri mediocre, o ştiau şi el, şi puţinii săi cititori. Poate că volumul fusese cap de acuzare, doar omul fusese condamnat politic; dar asta nimeni nu o mai ţine bine minte. În închisoare, nu i s-a dat (voie să aibă) creion şi hîrtie, aşa că, în primii ani, scriitorul s-a obişnuit cu nescrisul. I-o fi fost mai uşor aşa.

După cîţiva ani, i-a venit un nou coleg de celulă. Ăsta, un sîrb liniştit, i-a spus că era intelectual, că predase literatură o vreme şi că îl băgaseră şi pe el tot pe motive politice. Şi-au povestit toate cele, pe îndelete, că aveau tot timpul din lume să vorbească. Din ce plictis rupt de nelinişte, poetului nostru i-a venit într-o zi o idee: ce-ar fi să-i ceară celuilalt să-l înveţe sîrba, nu de alta, dar, dacă tot scria prost în româneşte, poate că, în altă limbă, i s-ar relaxa muza şi ar deveni şi el poet însemnat. I-a povestit planul, iar sîrbul, om înţelegător, l-a ajutat. Au început lecţiile, toate orale, bineînţeles, şi mi-ţi-li-ni-vi-li, zi de zi, silabisiri, exerciţii de memorie, şi cazuri, şi conjugări, şi vocabular din ce în ce mai bogat. În vreo patru ani, omul nostru devenise fluent, ciripea tot timpul, iar sîrbul îşi arăta uimirea faţă de talentul lui, îi spunea că vorbeşte de parcă s-ar fi născut la Vîrşeţ, ce mai, îl lăuda de nu-i mai încăpeau poetului penele în celulă.
De la o vreme, au început să vorbească şi în rime, iar poetul nostru, astfel înaripat, s-a lansat în creaţii poeticeşti din ce în ce mai elaborate, de la versuri populare la unele moderniste şi cît se potriveşte de abstracte. Îi mergea grozav de bine şi parcă şi uitase că era în puşcărie. Dar sîrbul s-a îmbolnăvit şi, oricît l-a oblojit poetul, s-a prăpădit, după vreo cinci ani de convieţuire. După ce i-a compus cîteva elegii prietenului care îi fusese un dascăl atît de devotat, poetul s-a întors la compoziţii mai filozofice şi mai erotice, după cum îi cerea muza. Şi îşi recita singur toate poeziile, de cîteva ori pe zi, să nu cumva să le uite. După alţi cîţiva ani, cînd a fost eliberat, s-a dus acasă şi, timp de cîteva săptămîni a transcris, cu mare grijă, pe hîrtie velină, respectabila colecţie pe care o crease şi memorizase (desigur, punînd deoparte şopîrlele şi poemele mai decoltate).

Într-o dimineaţă senină de aprilie, şi-a luat subsuoară opul (al cărui titlu nu se mai ţine minte) şi s-a prezentat la editura care publica literatură în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. A vorbit, prudent şi modest, cu şeful editurii, care, fiind ceva mahăr la partidul unic, nu avea de ce să ştie că poeziile fuseseră concepute în închisoare. A lăsat volumul în mîini bune şi s-a dus acasă poetul, dar nu a suflat nici o vorbuliţă nimănui, nici măcar nevestei, care îl aşteptase credincioasă atîta amar de vreme. Şi s-a pus pe aşteptat, cu o înfrigurare uşor de înţeles, doar zilele primăverii erau subţiri şi se puteau sfîşia pe nepusă masă. După cîteva săptămîni, primeşte un telefon de la şeful editurii, că să se înfiinţeze acolo pentru lămuriri.
– Lămuriri? Face omul nostru, trecîndu-l fiorii la auzirea acelei vorbe.
– Da, prezentaţi-vă mîine!
Noaptea aceea i-a fost străbătută toată de tresăriri de care nu a ştiut cum să se lepede. Doar prima noapte petrecută în puşcărie ce se putea compara în intensitate cu ea. În fine, tremurînd, s-a dus la editură, a fost invitat în biroul directorului – aceleaşi perdele grena şi scrumiere de cristal tăiat colţos –, s-a aşezat pe scaun ca un fachir neprevenit, şi a aşteptat. Lîngă director mai era un cetăţean, în civil, care îl scruta curios.

– Vezi dumneata, a intrat direct în subiect directorul, e o problemă cu poeziile dumitale.
– Nu sînt bune? A şoptit poetul.
– Nu, nu e asta.
– Nu sînt pe linie?... aş putea să schimb... orice sugestie aveţi e binevenită şi...
– Nu, nici asta. E ceva ciudat la mijloc.
– La ce vă referiţi? A îngăimat poetul.
– Uite, i-am dat volumul redactorului de limbă sîrbo-croată. Ni l-a adus înapoi ieri, după ce s-a consultat şi cu alţi colegi, specialişti în alte limbi slave, ba chiar s-a consultat cu vorbitori de rusă. Era foarte nedumerit.
– De ce?
– Limba în care sînt scrise poeziile dumitale aduce doar pe departe cu sîrba, şi deloc cu celelalte limbi slave.
– Nu înţeleg, a spus, gîtuit, poetul.
– Dumneata ai scris într-o limbă care nu există. Nu te putem publica, deoarece nimeni nu te poate citi. Poftim volumul înapoi.