OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe la 15 ani citeam The Catcher in the Rye pe sărite. Romanul fusese de curînd tradus, avea un titlu grozav – De veghe în lanul de secară – iar eu, îmbrăcat în halatul albastru de atelier din dotare, fumînd discuţii cu comilitoni de-ai glasului dres cocoşeşte în clo-ul liceului Iulia Hasdeu, îl răsfoiam la întîmplare, impresionant. Dădea bine să-l citeşti pe Salinger de cum o luai pe derdelouche, spre-adolescenţă. Dă bine şi acum. Romanul lui e dintre acelea pe care nici n-apuci să le citeşti, că şi trebuie să-ţi placă. Şi de aceea să i te-ntorci împotrivă. Poate că eu, însă, l-am citit prea devreme, că eram prea scund şi prea competitiv; eram pe treabă. Anxietăţile şi blehăteala lui Holden Caulfield nu-mi prea ziceau, poate încă nu intrasem la desensitivizare. Ciudaţi puştii americani, mi-oi fi spus, deşi muream după blugii, maşinile şi zgîrie-norii lor; cum încă nu mă apucase dorul de ducă, nici răbdare să mă gîndesc la Holden n-aveam. Angoasele mi-erau străine; cînd le credeam, le credeam lacrimogene ori mediocre. Regretul lui John Cusack, cînd a împlinit 21 de ani, că nu l-a interpretat pe Holden, mi-a amintit de schillerianul „am 23 de ani şi n-am făcut nimica pentru nemurire“. Romanticii gîlgîiau cu gura plină de lacrimi; în anii ’50, pe cînd America zîmbea cu zulufi, cu drot şi scrot, junii cool erau înnouraţi – iar cei care nu se-aruncau ca James Dean şi ca nebunii înainte, băteau palma, -n koan, cu azilurile. Marea Depresie se încheiase spre sfîrşitul anilor ’30 şi se strecurase în sufletele individuale ale supravieţuitorilor. Cei din generaţia următoare, împlîntaţi în establishment ca o secure în război, sînt fatalmente inautentici şi-ar vrea să-l joace pe Holden, personaj şi cu teză şi cu antiteză. Eu parcă mă orientam în New Yorkul lui Holden mai uşor decît el – la liceul nostru se punea accentul pe geografie.

 

Nu mult mai tîrziu am citit cele Nouă povestiri ale lui J(erome) D(avid) Salinger, care mi-au tras brazde Hi Fi spre cer (şi mi-au dat şi clenciul Catcher-ului). Puţine alte povestiri mi s-au părut aşa de tuşante ca acelea ale lui Cehov, Kafka, Bruno Schulz, Cortázar, Vonnegut şi Salinger – şi ale altora. Din cele Nouă, m-a copleşit fineţea tragediilor dintr- O zi perfectă pentru peştii banană (A Perfect Day for Bananafish), Pentru Esméé, cu dragoste şi abjecţie (For Esméé – with Love and Squalor) şi Teddy. Acolo, într-o miriadă de moduri, lucrurile sînt împinse dincolo de speranţă şi de contrariul ei.

Pe cînd, cum ar spune-o J.D.S., uşa din faţă dă întotdeauna în iad; pe cînd lumile ex-stinse se îneacă în leucocita universului, ceea ce ne susţine e stilul. Iar încarnarea stilului la Salinger e un rizom care cuprinde De veghe în lanul de secară (1951), povestirile scrise între 1948 şi 1953 şi antologate în Nouă povestiri (1953), Franny şi Zooey (1961), Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului! & Seymour: o introducere (Raise High the Roof Beam, Carpenters, and Seymour: An Introduction, 1963) şi Hapworth 16, 1924 (1964). Un rizom neancorat în pămînt sau într-o carte sfîntă, nemărginit de poncife ori de cimitire, ci liber să crească încotro se întîmplă, lăsînd cinismul să se atingă cu ultima scînteie inocentă, punînd povestea să-l şlefuiască pe povestaş pînă la os şi să-l încline pe cititor. Circulaţia atmosferică este absolută în rizomul operei lui Salinger. în rizom, fragilitatea nu e marginală; nici marginalizată; nici farmecul nu e. În adîncimea suprafeţelor sale e ceva care nu ne lasă să cădem în vid, care ne prinde ca un păianjen gentil, chit că ne prindem sau nu. Salinger e mîntuitor; şi Whitman este.

Fără rizom, eşti în pom, ar spune Deleuze