OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă uit în jur, şi-n jur de Mediaş sînt două sate: unul, Aţel; Pelişor, celălalt. Acolo şi acolo, Ioana Crăciunescu a închiriat, acum cîţiva ani, două case parohiale ale Bisericii Evanghelice. Le-a curăţat (de mucegai, ruine şi de multe tone de cartofi lichefiaţi de-a lungul a trei luştri de lene), le-a decorat cu geniu, transformîndu-le în raiuri pe pămînt. Vreau să spun: puţine locuri din România se pot compara cu gustul cu care arta acestor case se strecoară subtil pe hărţile invizibile ale ţării. Cuprinse acuma în fundaţia culturală care-i poartă numele şi spre alte sfere, casele de la Aţel şi Pelişor le umplu inimile – celor care se strîng acolo întru creaţie, dialog şi blehăteală – de-o bucurie în parte exprimabilă. Ioanei, însă, -i dau şi dureri de cap: ca raiurile să rămînă aşa, chiria – de pildă şi vai! – trebuie plătită. Cînd a aflat de precaritatea situaţiei, Hans-de-serviciu, care ştia de anii grei de efort ai Ioanei, i-a spus: „Nimeni în sat n-a făcut nimic pentru casele astea – nici biserica, nici oamenii. Am pus deoparte trei canistre cu benzină. Dacă pierdeţi casele, dacă pune altcineva mîna pe ele, le dau foc. Eu sînt ultimul sas, doamnă!“.

Cînd, în ultimii ani, proprietăţile luate cu japca legii strîmbe de la Uniţi, în 1948, de Republica Revanşistă Română, le-au fost cu greu înapoiate posesorilor lor de drept, o samă de cuvinte urîte le-au fost aruncate acestora, de parcă nu era de ajuns cît suferiseră. Mai mult – povestea mi-a fost spusă de o prietenă care cunoaşte bine afacerea –, nu de puţine ori ortodocşii, în preziua retrocedării, mai spărgeau un zid-două, mai ruinau o clopotniţă, mai aruncau cu ulei de frînă pe pereţii bisericilor de care se bucuraseră vreo şase decenii. Ba, caz extrem, în ultima noapte ortodoxă a unei biserici de mîine unite, o betonieră şi-a descărcat cîteva tone de ciment pe marmura pe care călcaseră zece generaţii de credincioşi. De ce monstruozitatea e mulcomită de tăcere atunci cînd e comisă în numele unei majorităţi? De ce, cînd majoritatea – o ficţiune mai tare decît celelalte – se simte ameninţată ca un Leviatan ciupit, monştrii răsar pe dată? Pentru a-i apăra, din spate, pe creatorii lor, ultimii oameni în ordinea morală? Dincolo de sentimentala evidenţă, ce-i deosebeşte pe aceşti ultimi oameni de ultimul sas?

Ultimii oameni, aceia care acoperă cu ciment marmura bisericii, sînt urmaşii Ultimului Om al lui Hegel: mitocani în extază, machos pe vîrfuri şi escatologi propriei scatologii. După ei – potopul; ei – conservaţi în resentimentul supravieţuirii. Însă cel care vine după ei trebuie să fie murdărit, mînjit şi maculat de potopul lor. Acesta e o fiinţă pură, însă, căci îi dă sas naşterii sale murdare printr-o autodistrugere imediată, curată. Acesta e ultimul sas, cel care îşi depăşeşte lumea temeinic ordonată de simţul legii, printr-un act îndreptat împotriva propriei sale religii, educaţii şi practici. Ultimul sas confirmă dispariţia totalitarismului hegelian. Acum, aceasta e menirea sa. Altă dată, ea putea fi alta. Dar oricum s-ar aşeza împotriva încheierii istoriei, ultimul sas e o figură tragică. Al lui este momentul implacabil al comunicării absolute, identic clipei în care ultimul animal din specia lui înfulecă ultima plantă din soiul ei.