Opa, city!
New Yorkul doarme iepureşte;
locuitorii lui – pe sponci. De-aceea-i, poate, oraşul anxios şi
ziua. Prin puţinul somn şi aspra insomnie, new yorkezii trăiesc
din plin şi retrăiesc în ecou controlat. Aici fiecare vîrstă
e în pericol de completitudine şi se cere trăită ca atare.
De dimineaţa pînă seara, New Yorkul e colecţia, infinită, a
prezenturilor sale. Carpe PM! Insomnii de pretutindeni, reuniţi-vă!
Vehicolele serviciilor de urgenţă dau alarma şi redeşteptarea din
cinci în cîteva minute. În urbea cu turle înalte
cît norii nimeni nu ar trebui să fie atît de scund încît
să-şi doarmă viaţa toată (deşi, legenda spune, Grand Central
Station are şapte nivele verticale, şi doar pe primul trenurile,
orizontale, trec sau nu). New Yorkul e oraşul cu o infrastructură
atît de inginerită, încît doar suprastructura ce
îi poate ţine piept. Falsul londonez Marx era naiv să creadă
că baza e una; prin New York se coboară în adîncuri,
acolo unde trăiesc cei retraşi din lumina lumii, orbi-sobol prin
miasme, exemple distopice cu bărbi încîlcite ca iedera
în jurul basilicelor ruinate. New York-ul e locul unde se
întîlnesc piramidele cu aisbergurile rele: o lume a
unghiurilor ascuţite, nu una obtuză ca Berlin, Ciudad de México,
Melbourne sau Bagdad, şi nici dreaptă prin fudulă lipsă de
imaginaţie, ca München, Madrid sau Tenochtitlán. La New
York s-a filmat mai mult decît s-a cîntat la toate
nunţile istoriei egiptene.
De cîte ori mă duc la New York,
ca, de o pildă la-ndemînă, acum, nu-mi mai vine să mă
întorc; cînd mă întorc, iar îmi vine să mă
duc. De dinafară, New Yorkul e locul unde se împlineşte
principiul plăcerii, cum ar fi zis dl. Sigmund Frau(d), dacă n-ar
fi fost lăsat s-o zică de atîtea ori. Dar, cum se văd
lucrurile de dinăuntrul oraşului, principiul realităţii îl
căpăceşte pe cel al plăcerii, silindu-l să se înnoiască,
schimbe, transforme şi metamorfozeze – dar nu să se schimbe la
faţă – mereu. Nu trăiesc acolo pentru că-i am ritmul în
sîngele dobîndit şi flegma moştenită de la strămoşii
care m-au ignorat de secole. De fapt, nu trăiesc la New York pentru
că trăiesc în ritmul lui oriunde aş fi, iar viaţa e în
altă parte. Mă joc de-a el în liniştea Canadei; din Europa,
îi visez ritmul sufocant care mă reînvaţă să respir.
Roma era însăşi lumea cînd
imperiul se ţesea în jurul ei, în latina lui urbis
orbis. Acum lumea e mică, doar oraşul e mai mare. Oraşul, the
City, e unul singur: New Yorkul – extaza şi contrariul Americii.
Orice teorie are nevoie, cît de cît, de generalizări; de
aceea, teoria New Yorkului e la fel de arbitrară ca acelea ale
traducerii, iubirii şi a demodării gladiatorilor. E masculin, dar
nu mi-e tată. E puternic ca Maciste, de o generozitate neatentă,
alert ca un bărbat care nu vrea la pensie. E viu, vitriolant, imens
şi aspru în atotputernicia-i. E adictiv. Cum să mai ieşi din
el cînd viaţa e doar una mică? Kafka spunea că viaţa e prea
scurtă ca să ajungi dintr-un sat într-altul. Dar în
acest aievea Babilon, mai multe vieţi ţi-s date. Ca-n cazul
Casandrei, trebuie să le trăieşti pe toate deodată. Orice banc i
se potriveşte New York-ului, orice tragedie şi orice număr de
telefon. Acolo găseşti cel mai repede şi adesea ce-ul care-l leagă
pe A de B. Acolo, în cel mai lumesc, nemistic, oraş al erei
noastre, acolo te găseşti ca să te pierzi.
Habitatul natural al Americii este
viitorul. Viitorul previziunii le aparţine finanţiştilor; cel al
profeţiei – fundamentaliştilor şi hipioţilor. New York-ul pare
să le genereze pe amîndouă. America a fost descoperită de
Cristofor Columb, cum spune perla unui licean, într-un moment
de neatenţie al pazei de coastă. America a fost descoperită pentru
a fi contrazisă de New York. El e alfa, el e gama şi e delta-n care
curg rîurile lumii, pure şi spurcate, cel mai mare port de pe
pămînt şi apă. E finitul infinit abadonat de baroc
viitorului improbabil. Pentru a ieşi din obsesiile resuscitante ale
lui Góngora, Quevedo şi ale altor maeştri spanioli lăsaţi
în uitare de două veacuri frigide, Federico García
Lorca s-a dus la New York, de unde s-a întors cu, scrise gata,
Poemele din New York – un volum de nori zgîriaţi ca un
fagtotum. Cel al lui García Lorca era un alt baroc, nu unul
fatal, ci unul care îşi ignora stadiul post-mortem printr-o
vitalitate virală, masculină şi insaţiabilă. New Yorkul e
post-mortem-ul fiecărui început.
E totul acolo. Nimic pe dinafară. Ieşi
din oraş: copaci şi peisajul care-i întrerupe. Lumea se
sfîrşeşte acolo, mai ceva ca la ieşirea din Paris sau
Barcelona. New York-ul e muzeu, lupanar, bar întins leneş pe
coaste. Ce-i viu e jumate în stradă şi restu-n fantasmă.
Prieteni se strîng împreună de frică, de drag, ca să
uite, să fie, c-o vorbă, alăturea de nimicnicie. E delta lumii, nu
omega-i muietă; e alfa, subreta marelui zeu în chiloţi. New
York-ul e aşa cum poţi: poţi fi sentimental, dar nu merită; poţi
să cazi în amor sub umbra platanilor din Village. Şi poţi să
minţi cît vrei, ca-n limba de lemn a lui Pinocchio.
La New York destinul e pus la uscat.
Văzut prin prismele murdare ale ultimului secol, nimic nu pare mai
puternic decît acest nou Babilon în care nu există
amînare.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters