Fericit cel care, ca Ulise,
nu a dormit în aeropoarte
Cu cît zburăm mai mult, cu atît
se reaşază mai abitir lupta de clasă. Fenomenul era global şi nu
ştia; de două decenii, însă, a ajuns la conştiinţa că
este. El a izbucnit, însă, de cînd elicele au fost
aruncate la lada de gunoi a istoriei, în care s-or răsuci ca
toate invenţiile tehnice depăşite, ca doar arareori să ne mai
ciupească, frivol, nervul melancoliei. Lupta dintre burghezie şi
proletariat şi dintre kulaci şi pălmaşi era potrivită epocii
trenului. În era numită – cu o cacofonie productivă – a
avioanelor cu reacţie, lupta de clasă definitorie pentru societatea
noastră fără clasă a devenit cea dintre clasa I şi clasa turist.
Jerry Seinfeld desprinsese acest aspect pe cînd nu ne ştiam
încă, deşi o spusesem: (1) simultan; (2) ignorîndu-ne
aproape mutual.
à vol d’oiseau: lupta dintre
clasa I şi clasa turist e cea dintre zburătorii care au şi cei
care ar vrea să aibă. Să pătrundem în spaţiul fiecăreia
fără perdea. Cei de la clasa I intră cînd vor în avion
(cînd sînt foarte de clasa I, aeronava se asamblează în
jurul lor) şi ies primii. Se tolănesc pe fotolii largi, cu care se
va fi fălind industria de pielărie fină; au loc de întins
picioarele, poate chiar vreun otoman pe care să; au şampanie în
paharul ţinut aluziv în mîna întinsă leneş; au
ecrane personale cu filme din ce în ce mai bune; au sălăţele
şi caviar, somon şi alte afumături – numai să-şi încreţească
fruntea, ca la licitaţie, că şi vine stewardesa cu încă, şi
încă o tavă; au fripturi care nu se lasă acoperite de
garniturile care îşi cotropesc piticoatele surate din coada
avionului. Uşurinţa discret entuziastă, evident plictisită şi
lipsită de frăgezime, a cetăţenilor de la clasa I le cosmetizează
faţa cu o expresie insuportabilă. Lux calm şi voluptate high: asta
se vede de pe cealaltă parte că au ăia de la clasa I.
Cei mulţi, înrobiţi, legaţi de
clasa turist, le-ar vrea pe cele de mai sus: „vrem clasa I, dar
fără clasaţi!“. Ceea ce au, însă, e, după cum ştiţi,
şi v-o reamintesc pentru a împărtăşi o nouă rană pe
vechile dureri: fotolii strîmte, vai de capul tău şi de
umerii care se strîng a „de ce tocmai eu?“; ura
necreştinească faţă de vecinul întotdeauna prea masiv
sau/şi nesimţit, ură care începe de la
cotul-lui-în-coasta-ta şi, încet-fulgerător, se extinde
la el tot, la partea maternă a familiei lui şi, dacă drumul e
suficient de lung, la genomul speţei. Şi drumul e, necesarmente,
suficient de lung. Lumina este prea tare; e prea cald sau prea
răcoare; picioarele dau să se întindă; nu le laşi; şi nu
le lasă nici valijoara semilegală care-ţi iese binişor de sub
scaun. Alunele sînt vechi, mai proaste decît filmele
(care ţi se dau doar dacă zbori peste vreun ocean, că altfel nu
pupi), proaste sau/şi vechi. Centrul obsesiv al cutiuţei cu
surprize mediocre, care ţi-e delicat azvîrlită pe măsuţa
întotdeauna prea mică pentru orice, este chifla de unică
folosinţă. Fiind centrală, chifla e irepetabilă: trebuie să ţi-o
legumeşti, că o ungi sau nu cu untul îngheţat, pe care
cuţitaşul de plastic nu se pricepe să-l culeagă din pacheţelul
miniatural. Stewardesele îţi zîmbesc în treacăt
(că sînt nedepilatele tovarăşe de încredere ale
vechiului Tarom ori scîndurelele strălucitoare de pe British
Airways, toate-s la fel); zîmbete periodice împănate cu
milă, care-ţi spun în treacăt: „a, şi tu erai aici?“.
Aterizezi de-ţi vine să fraternizezi, uşurat, cu toţi ceilalţi
turişti. La autobuze, regula era să-i mulţumeşti şoferului cu un
cîntecel adesea nimerit: „Foaie verde de piper/ Să trăiască
dom’ şofer!“. La avioane, ce să spui? „Foaie verde de mai
pot/ Să trăiască dom’ pilot!“? (sau varianta nazalizată cult
„Foaie verde de Godot/ Să trăiască dom’ pilot!“?). Cum a-i
da-o, cazi în kitsch ca sentimentul în practica
prelungită.
Lupta dintre exploatatorii şi
exploataţii Marxului a fost înlocuită de cea dintre
exploataţii de la clasa turist şi neexploataţii de la clasa I –
semn că era confortului i-a succedat celei a durerii şi
încrîncenării fără de seninătate. Acum, doar la zece
kilometri altitudine ce te mai apropii de esenţa lumii contemporane!
Cu victoria tehnologiei asupra imaginaţiei, ne închipuim că
plozii plozilor noştri vor trebui să zboare interplanetar – mai
degrabă decît dezinteresat – pentru a se apropia de esenţa
verticaloidă a societăţii omeneşti, care pare a se replia în
înalturi din ce în ce, din ce în ce, din ce în
ce mai adînci. În epoca trenului, pericolul era alienarea
omului de om şi de către om: zbura omul din sufletul producătorului
devenit unealtă a îmbogăţirii apropitarului deja
dezumanizat. În epoca avionului, pericolul e aplatizarea: omul
zboară pînă ameţeşte sufletul în el – şi pînă
cînd toţi devin prea asemănători unul cu alta. Şi, în
aeropoarte şi avioane, toţi sîntem mai infantilizaţi decît
în faţa filmelor hollywoodiene – ce mai, grădiniţa
Domnului! Atunci intervine diviziunea muncii de a călători. Atunci
spiritul timpului îi împarte pe aplatizaţi în
neexploataţi şi în turişti. Dar nu în suprastructura
calcifiată a grofilor de la I stă speranţa într-un viitor
mai bun al speţei omeneşti, ci în mulţii turişti înghesuiţi
şi transpiraţi şi gata de debarcare întru îmbarcarea
în naveta lungă. Căci turismul fără futurism e ruina
sufletului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters