Şi mă iubea, şi mă bătea,
şi cîine eu...
et caetera
Cerbul boncăluieşte, albinoiul
dansează, leul rage mieros, exemplul exemplifică. Poate că nu e
bărbătuş în darwina natură care să nu fi încercat
să-şi seducă femeiuşca folosindu-se de-o ce artă-ntru
împerechere. Nu ştiu cum e la mutele amoebe, nu vreau să ştiu
cum e la brutalişti, dar la anthropoi e mai melo-politic: lăutarii
o ard tare, un Kleidermann din fundal face lumînările cinei
romantice să tremure, pielicică de găină, cu brr şi vai şi roz,
ba chiar cîteva note din Internaţională, fluierate
ştrengăreşte la o nevoie şi-o adică, numa-numa să se lase
domnişoara de mătase. Cîte balcoane n-au vibrat, cu structura
lor de rezistenţă dubioasă cu tot, sub acţiunea serenadelor? Cîte
ferestre nu s-au scuturat ca oglinzi semioarbe ce-s? Cîte
jaluzele nu s-au trezit transparente şi la Koala-Lumpur, ruşinate
de cîntec cam ca puştiul prins cu pantalonii-n vine şi cu
deştele în borcanul de dulceaţă? Cîte? Cît e
paralela şi meridianul, badea zice cu cetera, ca să deschidă,
acompanieze şi prelungească istoria feromontei prin seculi şi
văioage.
Pianul mecanic avea să fie inventat
mai tîrziu; la fel, dar din ce în ce mai tîrziu,
gramofonul–radioul–televizorul–picapul–magnetofonul–casetofonul–CD
player-ul–Ipod-ul, după cum tehnica bătea pas de defilare să
priceapă podul fibrilant al istoriei. Această progresivă alienare
a cîntecului de om şi-a fluieratului de buze ar fi putut să
înceapă de azi (de ieri), dar nu a. Istoria e mai veche şi
mai înfricoşătoare, doamnelor (şi domnilor)! Ea a început
cînd secolul era al şaptesprezecelea după evenimentul de pe
Golgota, în imperiul unde soarele, orbit de alzheimerul
fuduliei, uitase cum să apună.
Atunci, şi cred că de aceea, Tirso de
Molina i-a dat drumul unui nou personaj să cutreiere liber prin
fantasmariul doamnelor şi domnilor depopulatei Spanii. Aşa s-a dat
la vedere Don Juan, miştocarul din Sevilla, care a devenit,
dintr-una-ntr-alta, faimos, temut, impar şi exemplar. Mai toate
femeile îi cădeau în braţe, din braţe în pat şi
din pat în disperare; în onoarea nereperată a celei din
urmă, se întîlneau cu proprii lor soţi, fraţi şi
taţi. Nobody was safe! Tot ce mişca era în vizorul acestui
hultan mereu la pîndă din balconul văzului şi-al fiinţei.
Mecanic în amor cum Ahile în luptă, Don Juan a fost
mutantul care a ini-ţiat evul spermatozoic. A fost, de asemenea,
predecesorul spiritual al lui Isaac Newton (care – fără să o
ştie, că ăla nu era măr deloc – a aplicat mecanica erotică a
lui Don Juan la ceea ce el a numit, cu naivitatea bună a omului de
ştiinţă, gravitaţie universală); şi predecesorul Marchizului de
Sade, care îi împinsese mărul cîinelui de Newton
pur şi simplu pentru că rămăsese fără mînuşi, -le pe
care le aruncase provocator universului ventral şi bastiliilor de
paznici ai azilului de la Charenton.
Don Juan e fascinant, fantasma care-şi
înfulecă fetişul pentru a re-veni, e charisma mecanicii
erotice jupuite de iluzii, e vibratorul cu chip de om pe care
Casanova l-a emul(sion)at. Don Juan este maestrul modern al
repetiţiei, în sensul precis-profund-vioi în care el
repetă şi ce-a mai fost şi ce va mai fi. Prezentul, prezentul
fiecărei femei pe care se abandonează să o seducă, e însăşi
mişcarea goală a repetiţiei care îl aruncă, centrifug, spre
trecut, viitor şi lateral. Că prezentul gol, chiar dacă nud, al
lui Don Juan i-a fascinat mai tîrziu pe Molière, Mozart
şi pe mulţi alţi Mo- sau nu contează, dar nu esenţial. Ce
contează e că, pentru că Don Juan e fiul nimănui, el e tatăl
absent al capitalismului imaginii (Louis XIV), a Realpolitik-ei
(Frederic cel Mare) şi al banilor tehno-noi care cer sînge (de
la Hegel la Marx şi de la nepoţii lor pînă la Bush, în
această tragedie familială ce se înşiră, mărgică de
mărgică şi foc cu foc, în şirul absurd al unui re-
monoton). Pînă azi, istoria puterii se joacă între
Luther şi Don Juan. Luther inspiră standardul dublu al
protestantismului global victorios; Don Juan curge prin feromonismul
mai puternic ca moartea. Luther e cel mai puternic; Don Juan e
singurul puternic.
Cine e un Don Juan? Rică? Jacques?
Nici măcar Don Juan Tenorio, personajul lui Tirso de Molina, nu
poate fi. Da, Don Juan is the serial fucker – „un orgasm, un vot“
–, dar falocraţia, care se hrăneşte din diviziunea muncii
erotice – în care doar victimele sînt reale, pentru că
simt, în timp ce stăpînii şi biciuitorii sînt
palizi ca pildele –, este ordinea repetiţiei anesteziate. Pentru
ea, eternul feminin este un vacuum, pe care, speriindu-se ca de-o
oroare, vrea să o umple ritmic, vinovat, kenotic, mereu. Poate asta
a întrevăzut Marx cînd a spus că esenţa producţiei
este reproducţia: că, neputînd intra în competiţie cu
Don Juan ori cu fata’n casă, căreia-i făcea amor de debara sub
scară, a lăsat totul pe seama falşă a proletarilor (de care habar
n-avea) ori a copiilor săi (care-i mureau din lipsă de sponsori).
Istoria stăpînilor şi a profeţilor moderni se măsoară prin
gradele de depărtare faţă de idila abstractă a lui Don Juan.
Fiecare femeie pe care o cucereşte Don
Juan este o a treia. Niciodată cea dintîi, cum o face el să
creadă, niciodată o a doua, cum el însuşi crede, „ştiind“
că virtutea femeii e de a fi alternativa la altă femeie, ci o a
treia (mai mult despre 3, mai tîrziu). Fiecare dintre femeile
lui Don Juan, trecute sau viitoare, este capul de serie al unei
enumerări: – D.J. (aparte) „Cîte-au mai fost înaintea
ta. Şi, hoho, cîte vor mai veni după tine“. Poanta crudă e
că fiecare dintre ele este „etc.“-ul ei înseşi.
Infiniturile mic şi mare ale lui Pascal devin fluide şi neutre în
enumerarea lui D.J. – dar nu mai puţin înspăimîntătoare
prin tăcerea lor, pe care Ulisele lui Kafka, singur ştiind că
sirenele nu cîntă, ci tac, o suferea în puritatea-i.
Badea Juan din Sevilla zice doar
cu-etcetera: zgomotul alb al repetiţiei D.J.-ului tăcerii generează
şi ascunde atrocităţile guvernelor, securismelor, fetişurilor
bancare şi pe acelea ale fasciştilor din noi, spre a popula lumea
cu victime efeminate.
În numărul următor: „3“
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters