OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nimic triumfalist in speach-ul lui Cristian Mungiu (care a vorbit englezeste, vrind parca sa nu cada nici in pacatul flateriilor fata de gazde), la ceremonia altminteri istorica de duminica, 27 mai 2007, din sala Lumière a Palatului Festivalului. Istorica pentru cinematograful romanesc, dar si pentru festivalul de la Cannes insusi.

„Acest Nou Val romanesc inunda Coasta de Azur“
in ce ne priveste, am dobindit pentru prima data distinctia suprema La Palme d’Or pentru un lungmetraj, cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al nontriumfalistului, rasplatit si cu distinctia de maxima prestanta profesionala a Premiului FIPRESCI. S-a adaugat recistigarea Premiului sectiunii definitorii intr-o arta a privirii – Un Certain Regard –, cu California Dreamin’ (nesfirsit) al regretatului Cristian Nemescu, la doi ani dupa Cristi Puiu, cu Moartea domnului Lazarescu, in suita premiilor de aur atribuite la editiile imediat anterioare lui Corneliu Porumboiu si Catalin Mitulescu. „Acest Nou Val romanesc – cum se exprima a doua zi Radio France International si cum unii dintre noi ezitau inca sa-i spuna in ajun – inunda de trei ani Coasta de Azur“ si se consacra astfel ca un Nou Cinema european de prim rang.

Tocmai in momentul cind parea inevitabil ca „al patrulea val regizoral“ sa impartaseasca partial soarta precedentelor, nesperatul triumf, in fine legitim numit astfel, triumful unui cineast care la patru ani de la filmul de debut nu incepuse inca lucrul la al doilea op, op aparut cumva „peste noapte“, ne remonteaza in incredere. Dar intr-o perspectiva diferita de cea in care am esuat in deceniile precedente si in ultimul timp, ca scoala de film, nu doar ca reusite disparate. A trebuit probabil ca, dupa Cristi Puiu si Radu Muntean, un al treilea realizator din noua generatie sa sara cu succes peste stacheta ridicata cel mai sus, desi au fost toti trei opriti din cursa cam patru ani fiecare, a trebuit chiar ca un Cristian Nemescu sa plateasca simbolic cu viata temeritatea de a fi primul cineast roman care debuteaza in lungmetraj inainte de 30 de ani, pentru ca o noua perspectiva sa se profileze si alt sentiment decit orice urma de infatuare sa-l domine pe cel urcat pe podiumul galei finale, la Cannes 2007.

Dinozaurii se cred, ei, triumfatori
in loc sa se declare, cum poate ne-am fi asteptat, legatarul succeselor altora si razbunatorul nedreptatirilor, triumfatorul a vorbit laconic, ca la un seminar utilitar, despre „micii cineasti din tarile mici“, care „nu au nevoie de bugete mari, nici de mari vedete“ ca sa faca filme performante si atractive totodata. Este, iata – din 2001 asteptat – conturul unei platforme si al unei deontologii distincte, de care o noua miscare artistica are in schimb nevoie, in ruptura manifesta de ideologia si practicile substitutelor dominante din deceniile epopeice. Iar autorul lui 4.3.2 (stapinit din nou de fiorul lirismului tragic-elegiac din al sau film de debut, Occident – dovada ca si l-a subintitulat autoparodic pe cel de fata Amintiri din Epoca de Aur) nu si-a disimulat pe podium timiditatile moldave ale unei adolescente perpetue si n-a uitat sa-si recunoasca liantele si racordurile, intr-o emisiune anterioara, cind ieseanul din el a evocat, cu un fel de invidie ingenua, efigia pietii centrale din Vaslui, din care predecesorul sau aurit la Cannes, Corneliu Porumboiu, a facut anul trecut, prin A fost sau n-a fost?, un totem mapamondic.

Daca ne-am inselat in 2005-2006, scriind ca nimic nu va mai putea fi ca inainte pentru filmul romanesc, poate ca zicerea se va adeveri de acum incolo. Cu demonstratia pe deplin implinita a ceea ce putem face, este in fine tot atit de evident ca, institutional si legislativ, asa nu se mai poate. Este evident, dar nu pentru toata lumea si deloc pentru oficialitatea din bransa, gata, cum s-a vazut, sa-si arondeze acest succes, dar refractara cu amenintari fata de orice propunere de reformare a sistemului. Sistem in care – cum spunea Cristian Mungiu inainte de a pleca la Cannes – „sa nu ne amagim, finantarea tinerilor la concursurile CNC e doar acoperirea necesara pentru ca in spate sa se poata derula nestingherita imparteala malaiului“. Si a fost uluitor sa-i vedem inundind, ei, micile ecrane, ei, negatorii patetici de deunazi ai „frustratului“ Cristi Puiu, cei care-l acuzau alaltaieri pe Porumboiu ca n-a tratat epopeic-triumfal Revolutia din 1989, aceiasi grabindu-se sa-si treaca acum in cont succesul de pe Croisette – esplanada care nu le-a acceptat niciodata pasii.

Zodia fasta a editiei a 60-a a Cannes-ului filmic s-a vadit si in rimele minimalismului romanesc cu spiritul si stilul manifestarii insesi, care a parut sa capete o turnura noua. Un festival de film caruia nu i-au lipsit nici una dintre stralucirile fara de care n-am putea respira in aceasta arta, dar si festivalul ca moment specific de lucru, cu o ceremonie de premiere fara nici un interludiu-entertainment – din cele abundente la spectacolul anual al Oscarurilor –, fara nici un discurs oficial sau oficios, cu un Palmares succint, nonartizanal si liber totodata de cochetarii politice. Un Palmares care ne-a situat in frunte, dar caruia – pentru ca fair-play-ul sa fie complet in reciprocitate – criticii romani ii reproseaza unele lacune, printre care absenta unor celebritati in cultul carora ne-am format. Dar numai cei ce s-au aflat la fata locului ne pot edifica efectiv asupra unui festival care a devenit al nostru, cum si noi sintem de-ai lor, intr-o rara, daca nu unica success story a integrarii noastre europene.