OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Catalin GHITA
Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare
Editura Paralela 45, Colectia „Debut“, Pitesti, 2005, 318 p.

Despre poezia vizionara romaneasca s-a scris putin si timid: incercarile cele mai izbutite sint intreprinse de Ioana Em. Petrescu si de Eugen Negrici. Aceasta este, de altfel, ascendenta recunoscuta de studiul de debut al lui Catalin Ghita, asistent universitar doctor la Catedra de Literatura Romana, Universala si Comparata din Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova.
Avem de-a face cu intentia de a opera, asupra subiectului de studiu, un blind gest de apprivoisage, de apropiere intru treptata apropriere. Mutatis mutandis, cu supunerea obiectului la un tip de comportament predilect al dresorului; cu dezvatul aceluiasi obiect – poezia vizionara – de spiritul si litera lui, spre a-l deprinde cu o maniera metodologica si discursiva totodata, incorporata anterior de cercetator.

. In fond, pluralitatea, eterogenitatea si ineditul abordarilor nu mutileaza obiectul, ci il conoteaza virtual nelimitat. Prin urmare, perspectiva acestui studiu asupra poeziei vizionare propune o posibilitate de continuare a directiei de cercetare. Titlul e provocator si in sensul de mai sus. Sensibili la stimuli subtili, inductori de viziuni, ochii lui Argus vor fi centri generatori de lumi multiple, de lumi posibile. Chiar daca numai pentru Argus…
Daca, asa cum s-ar parea, sansele ca o abordare sau alta sa fie considerata mutilanta pentru o directie de studiu sint mai degraba cvasi-nule astazi, ramine de discutat in ce masura cercetatorul insusi poate fi scutit de acest risc. Impresionanta intr-adevar, cum arata si Eugen Negrici, care semneaza prefata cartii, este „constructia ideatica solida, cu o buna cumpanire a raportului dintre contributia teoretica si cea practica“. De altfel, s-ar parea ca nimic din felul in care e gindita cartea – chiar si aparatul critic, scurt si la obiect – nu vrea sa lase impresia improvizatiei ori a gratuitatii pur si simplu. Bibliografia este, si ea, impresionanta. Daca ar fi ramas la sfirsit; asa, omniprezenta, da impresia generala de uz enciclopedic. Spatiul tiparit se scindeaza in doua planuri: textul propriu-zis si notele de subsol. Rationamentul personal, adeseori marcat de finetea interpretarilor, ramine mai mult obiect al nostalgiei cititorului.

Revenind, „eticheta“ à l’anglaise e un mod de a fi: autorul pare a simti, permanent, nevoia spatiului securizant al salii de curs. Drept urmare, va semnala permanent, cu exces de didacticism, pasii discursului critic. Si daca fiecare capitol, subcapitol ori „subsectiune“
n-ar fi precedata si de asemenea precizari, cititorul ar mai putea pastra ceva din sentimentul autonomiei actului lecturii.
Mai mult, cartea pare a-si anticipa aproape complet criticile. Asa ca si le demonteaza din start. Pune peste tot semne menite sa expliciteze. De aici, impresia redundantei. Desigur ca, materializat, semnul acesta ar fi anulat cu desavirsire posibilitatea de existenta a ironiei. Curajoasa intilnirea aceasta premeditata cu poezia vizionara, subiect mai degraba inspirator de atitudini reticente la noi, decit de entuziaste daruiri. Nu mai putin temerara e trecerea de la „paradigma poeziei vizionare“, William Blake, la citeva „cazuri“ autohtone: Ion Heliade-Radulescu, Eminescu, Arghezi, Macedonski, Goga. Cadrele teoretice trasate aici, chiar cu o rigoare didacticista fastidioasa pentru unii, ar putea constitui puncte de plecare pentru viitoare abordari. Sa nu ne temem, asadar, de provocarea scorpiei.