OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion ISTRATE
Baroc si manierism
Editura Paralela 45, Colectia „Deschideri“, Seria „Universitas“, Pitesti, 2000, 126 p., f.p.


Baroc si manierism de Ion Istrate este un mic eseu, mai degraba didactic si rezumativ, asupra barocului in cultura, care trece in revista – incercind sa tina seama de o bibliografie exhaustiva a problemei – diversele si succesivele perspective de abordare teoretico-filozofica a conceptului de baroc. Un punct la care autorul tine in mod special este discutarea contributiilor romanesti la chestiunea teoretica a barocului cultural si, mai ales, la „deschiderea“ ipotezei privind existenta unui baroc literar in cultura/literatura romana veche. E tocmai ceea ce face materia Introducerii: „Exista, pot exista, deci un manierism ori un baroc literar romanesc, in sensul in care asemenea perioade exista in istoria literaturilor italiana, spaniola sau germana?“. Ion Istrate nu aduce un raspuns net/nou problemei, ci se multumeste sa reformuleze oarecum „ordonat“ (paragrafele sint numerotate) datele ei, recapitulind luarile de pozitie in aceasta directie: opinia, influenta in timp, a lui G. Calinescu (ideea de literatura in sens occidental apare la noi abia la sfirsitul secolului al XVIII-lea), ipoteza lui Dan Horia Mazilu („autorul primei parti dedicate integral barocului in literatura romana“), eseurile asupra barocului semnate de Cornel Mihai Ionescu, Adrian Marino, Nicolae Balota, Doina Curticapeanu sau Edgar Papu.

Ion Istrate se opreste cu precadere asupra a doua studii: acela dedicat de Dolores Toma operei lui Cyrano de Bergerac, considerat de autoare „un model al barocului“, studiu apreciat de Ion Istrate drept „un exercitiu critic unic, in cadrul istoriografiei romanesti a conceptului de baroc literar“ (desi undeva Ion Istrate pare a se indoi de completitudinea surselor autoarei), respectiv, capitolul despre baroc din Dictionarul de idei literare de A. Marino: „Adrian Marino a deschis practic calea tuturor acelor cercetari aplicate care vor face apropieri intre literatura romana veche si barocul literar european“.
Concluzia Introducerii volumului este in fond egala cu datele premisei, pe care nu le deplaseaza in nici un fel, ci le reia (la capatul unei false desfasurari argumentative): anume ca chestiunea unui baroc literar romanesc poate si trebuie sa fie pusa, cu conditia „stabilirii unui sens operant al notiunilor“ utilizate in analiza.

Cartea are cinci capitole, scrise in aceeasi maniera precum Introducerea – stil util-didactic, desi cu veleitati de dezbatere personala a problemei – care prezinta evolutia tratarii teoretico-critice si filozofice a barocului in decursul vremii. Ele sint: 1. „Neregulat“, „bizar“, „inegal“ (etimologia termenului de baroc); 2. Barocul ca fenomen de stil (barocul ca stil istoric – la Burckhardt – in opozitie cu ideea de clasic si urmind Renasterii; barocul discutat tipologic ca notiune estetico-stilistica, utilizabila in cercetarea tuturor „ciclurilor evolutive inchise“, la Wölfflin); 3. Formele sensibilitatii (barocul definit nu numai pe plan formal, dar si ca o categorie de sensibilitate corespunzatoare formei); 4. Baroc si manierism (echivalente, distinctii si incluziuni, prezentarea tezelor de referinta ale lui Ernst Robert Curtius si Gustav Rene Hocke, ca si a contributiilor ulterioare lor) si, in fine, 5. „Enigma“ barocului, care pare o suma de observatii generale si in perspectiva. Impresia ramine, insa, aceeasi ca dupa lectura Introducerii, a unei invirtiri in cerc a discursului critic, un discurs informat si sintetic altminteri (Ion Istrate este deja autorul unui volum de sinteza despre Barocul literar romanesc, Editura Minerva, 1982), viciat, in schimb, de pretentia (nerealizata in cartea de fata) de a prezenta informatia bibliografica intr-o lumina noua. Iata, in final, un citat-mostra a acestei aparente deplasari a problemei (fraza nu spune altceva decit ca barocul literar – si se stia deja – trebuie privit concomitent tipologic si istoric): „Daca «enigma» barocului nu poate fi depasita prin insumarea si regindirea a tot ceea ce s-a spus despre formele sale de manifestare intr-o literatura sau alta, varietatea acestor manifestari poate fi caracterizata urmarind factorii care au favorizat succesul larg al tehnicilor artistice si al preferintelor tematice la care se refera in genere conceptul, elemente care au contribuit uneori si la modificarea climatului de cultura, la alcatuirea unei noi ordini a sensibilitatii, toate raspunzind unui gust specific pentru «bizar», «neregulat» si «inegal» in evolutia istorica a formelor artei“.