Anul care a trecut a adus un plus de dinamism programelor
TV. Ceva se consumă mai repede, cineva parcă ne mînă de la spate. Grăbiţi-vă,
nu staţi pe loc, nu moţăiţi cu o bere în mînă în faţa micilor ecrane, nu vedeţi
cîte se întîmplă pe lumea asta şi voi staţi degeaba? Oare chiar aşa a fost?
Oare chiar aşa este, aşa va fi, totul pe fugă, inconsistent, că e de rău sau de
bine, drame sau bucurii cu care ne tot agresează sutele de canale TV? S-ar
putea să fie doar o simplă impresie de femeie veşnic în lipsă de timp. Poate ne
înşelăm, greu de acceptat ideea că aş putea fi infailibilă şi că doar ce-mi
place sau îmi trece mie prin cap ar putea fi adevărat. Ne uităm la TV pentru
că, de multe ori, nu avem ce să ne spunem. Pentru că atunci cînd începem să
vorbim între noi, mai repede ajungem la gîlceavă. Cu mic, cu mare, că e vorba
de bunici sau de cei mai mici. De fetele de la coafor sau de membri ai
Academiei. Nemulţumire, bombăneli, agresiune, agresivitate, violenţă, ură, pe
alocuri, non-comunicare, lipsă de afecţiune şi de sensibilitate.
Cîte şi mai
cîte, televizorul ne scapă de multe rele. Chiar şi de noi înşine. Am avut un an
2009 cu de toate: cu ştiri pline de atentate, catastrofe şi inundaţii, cu
războaie şi răpiri, cu epidemii, pandemii şi alte nenumărate drăcovenii; un an
cu multe transmisii din sport şi buletine meteo, unde cine nu urmăreşte cum se
mişcă norii prin lume poate urmări zîmbetul şăgalnic al prezentatoarelor. Ca
idee, nu cumva şi televiziunea devine încet, încet un domeniu unde femeile dau
tonul? Că sînt ele prezentatoare, moderatoare, reporteriţe sau dansatoriţe?
Poate ne vom ocupa şi de acest subiect, acum abia ne-a venit gîndul. Am avut un
2009 şi cu politică, şi cu evenimente culturaliceşti – la noi, Festivalul şi
Concursul Internaţional „George Enescu“ au fost, de departe, cel mai important
eveniment, aş zice eu, chiar şi TV, chiar dacă ultima rundă de alegeri prezidenţiale
i-au adus pe Robert Turcescu, Traian Băsescu şi Mircea Geoană într-o postură de
film hollywoodian de mare succes. Cu Tom Cruise, Robert de Niro şi Brad Pitt,
să zicem, chiar dacă Sandra Bullock a cîştigat sufragiile milioanelor de
telespectatori americani pe 2009. Ar fi multe, multe de comentat despre
programele TV, de ieri şi de mîine. Dar m-aş opri o secundă asupra unora care
ar putea trece, cumva, mai puţin observate.
Nu ştim cîţi telespectatori mai stau să se uite la
programele dedicate vieţii animalelor, chiar dacă numărul celor care posedă
prin locuinţă cîte un „prieten al omului“ a crescut an de an. Singurătatea
generează afecţiune deturnată. Nu mai iubim oameni, ci animale. Numărul celor
care se ataşează nu doar de mult iubitele pisici sau de dragii de
cîini-căţei-căţeluşi a tot crescut în ultimii ani. Ca şi batalioanele celor
care se simt atraşi de fel de fel de „jivine“, mai mult sau mai puţin exotice:
de la hamsteri la şerpi şi de la papagali la fel de fel de feline. Ca şi
mulţimea de „protectori“ ai animalelor, cu sau fără stăpîn(ă). Ca şi ONG-urile,
care tot militează pentru protecţia sau salvarea numeroaselor specii aflate pe
cale de dispariţie. Sau în dificultate. Tot din cauza oamenilor. Oameni şi
animale puşi sub protecţie. De la situaţia dramatică a puilor de focă, a
urşilor panda sau a tigrului siberian. Încălzirea globală, cu mutaţiile
climatice, prin care se impun noi reguli de vieţuire, cu vînatul excesiv şi
iresponsabilitatea dovedite tot de trăitorii pămîntului, fac ravagii. Exemplele
se pot înmulţi rapid.
Ce vrem să demonstrăm? Că omenirea, în general, şi cea
„televizoristă“, în special, simte nevoia de afecţiune. Şi dacă nu mai reuşeşte
să capteze energii pozitive de la semenii ei, indiferent de sex, vîrstă sau
profesie, atunci se ataşează mai lesne de vieţuitoarele lumii animale. Iată cum
vieţile lor sînt, devin, pe zi ce trece, mai interesante. Un pui de căprioară
rănit atrage mai multă compasiune decît un bolnav de SIDA. Că sîntem la Calgary
sau la Dorohoi. Un elefant vînat cu barbarie de braconierii africani – şi nici
măcar în condiţiile din vremurile cînd vînătoarea avea nişte reguli stricte, nu
degeaba Hemingway sau Sadoveanu se dedau acestei spectaculoase ocupaţii –
generează mai multă emoţie decît strîngerea de fonduri pentru victimele minelor
antipersonal. Măruţă şi Bahmuţeanu, Oana Zăvoranu, Patapievici sau Kapatos nu
pot genera atîta simpatie precum un pui de urs polar scăpat din ghearele unui
mascul înfometat. Asta e, am ajuns să iubim mai mult animalele decît pe semenii
noştri. Cumva.
Măcar de am învăţa şi noi cîte ceva din regulile, extrem de
dure, ce guvernează lumea lor. Unde nimic nu este în plus, unde şi emoţiile sau
sentimentele sînt dictate de reguli precise. Viaţa bate imaginaţia şi
literatura. O leoaică sau o ursoaică îşi apără puii cu un devotament
incredibil. Filmele documentare ce curg non-stop la Animal Planet ar trebui să
ne dea de gîndit. Dar şi la emisiunile şi transmisiile cu „oameni“ este mai
altfel decît în pliantele publicitare pe care aceleaşi televiziuni sau ziare ni
le livrează din belşug. Vom avea cîndva şi un canal specializat cu şi despre
oameni? Un canal specializat în „viaţa celor carecuvîntă“ – despre care mereu descoperă
experţii cîte ceva nou... – ar deveni la fel de incitant. Ce-aţi zice de un nou
canal TV, The People’s Planet? Printre atîtea chestiuni grave ale naţiunilor /
lumii de azi, moţiuni de cenzură şi greve de protest, vietăţile acestei planete
ar putea să ne trezească interesul şi pentru vieţile noastre. Alea de dincolo
de micul ecran. Fiecare poate alege. Visez un 2010 mai liniştit, avînd
sentimentul, de ce nu?, că, dacă nu am deschis televizorul, am devenit mai
bună. Oare va fi şi posibil?