Premiile Oscar deja au fost decernate. Încă o ediţie. Încă
un spectacol aşteptat cu înfrigurare de milioane de oameni şi televizat pe te
miri unde. O lume întreagă, cuprinsă de emoţie. Regizori, producători, actori,
actriţe, iubitori de cinema, iubitori de-să-treacă-timpul. A optzeci şi doua
sau Dumnezeu mai ştie a cîta este, ediţia Premiilor Oscar, care consfinţesc
cariere şi fixează în memoria unei eternităţi fluide personalităţi ale lumii
cinematografice, s-a încheiat. Zîmbete, reale sau crispat ipocrite, conferinţe
de presă, declaraţii, fotografii cu toptanul, aranjamente de culise.
Prezentatori şi prezentatoare de acelaşi calibru – Barbra Streisand en beauté,
la fel de flamboaiantă ca şi cei premiaţi, fără nici o legătură cu
disponibilizările de la CFR şi cu arestarea ca în filme a primarului Craiovei.
Celebrul – deja – Antonie Solomon, care mai ieri îl trimitea
cu graţie pe poetul Mircea Dinescu în Bulgaria şi schimba bezele cuTraian Băsescu, e arestat spectaculos de
eliotnessi craioveni. Scene de film poliţist sau justiţiar, demne de mari
pelicule. Antonie Solomon, devenit şi vedetă TV naţională, e filmat cu cătuşe
la mîini,de parcă s-a pus mîna pe
vreunul dintre marii criminali în serie. Poporul craiovean iese în stradă şi se
declară solidar cu un om care e dovedit că a luat mită şi că nu poate justifica
sutele de mii de euro găsiţi la percheziţie. Scene demne de marii regizori ai
lumii. Ce să mai spunem, ce să mai adăugăm – imagini antologice. Proteste,
oameni care nu pricep ce se întîmplă.
Craiova, LA şi Hollywoodul devin capitalele lumii pentru
cîteva zile, pentru o noapte. O noapte sau 29 de arest. Sau noaptea unor simple
premii, la urma urmelor, o glorie de mucava, ca toate gloriile. Setea de
publicitate intră în acest joc, în care se vîntură nu doar oameni, ci şi bani.
În primul rînd, bani. Bani, bani, bani. Mulţi bani. La Craiova, la Hollywood,
aiurea în lume. Arta filmului şi arta vieţii. Viaţa bate filmul, zice românul.
Dar banii bat şi viaţa, şi filmul. Cînd afli că filmul Avatar al lui James
Cameron a avut un buget de 300 de milioane de dolari, rămîi visător. Cînd un
film ca The Hurt Locker – care cîştigă, printr-o femeie (Kathryn Bigelow, fosta
soţie a lui Cameron – iată un subiect pentru o povestire de Carver sau
Cheaver), Premiul pentru Regie – are „doar“ un buget de 15 milioane de dolari,
te întrebi pe ce lume trăim. Noi, aici, acum, în România. Unde arestaţii pentru
diverse potlogării sînt mediatizaţi cu asupra de măsură şi devin modele pentru
un popor ce devine pe nesimţite o populaţie.
Nu cred că 90% dintre români se dau în vînt după manele, cum
cu aplomb mărturisea şeful Statului român. O cultură nu se face doar la nunţi
şi botezuri, unde aruncăm bani în cristelniţă şi lipim bancnote de 100 de euro
pe frunţile năduşite de lălăielile guriştilor de succes. Nu inventez nimic; s-a
văzut limpede şi fără echivoc la televizor. O lume întoarsă pe dos. E clar că
trăim pe altă lume. Şi nu doar de cifre este vorba. Industria cinematografului
nu e în criză, nici televiziunile, nici ziarele nu sînt în criză. Trăim urît,
şi asta e tot. Cu sau fără bani, lumea are nevoie de minciunile şi adevărurile
marelui ecran. Ieri, ca şi astăzi. Am reţinut, din toată pleiada de învingători
la Premiile Oscar – nu în fiecare zi o femeie cîştigă Premiul pentru Regie de
film, chiar de Ziua Femeii, căci, într-o industrie plină ochi de femei,
regizoarele nu sînt multe, să recunoaştem –, am reţinut, cum spuneam, zîmbetul
senin al unei actriţe mult apreciate prin lumea largă, dar care, azi şi acum,
reuşeşte să-şi adjudece şi o „Zmeură de Aur“ pentru cel mai prost interpretat
rol. Despre Sandra Bullock este vorba. Aşa ceva nu s-ar fi putut întîmpla în
România. Sandra Bullock reuşeşte performanţa să primească Premiul pentru Cea
mai bună actriţă, pentru rolul jucat în The Blind Side, şi, în acelaşi timp,
Premiul pentru Cea mai proastă interpretare, pentru rolul din All about Steve.
Şi ce face frumoasa, simpatica şi inteligenta actriţă? Se duce şi se bucură de
ambele premii, surîde şi rîde, şi noi pe lîngă ea. „Nobody is perfect“, ar vrea
să spună. Doar la noi nu poţi să atingi nici măcar cu o floare critică marile
genii ale naţiunii. O bună lecţie, cred eu, de modestie şi bun-simţ.
Un film istoric documentar, foarte frumos şi plin de
subînţelesuri de tot felul, ne-a fost livrat, cum altfel, de History Channel.
Un film cu multe imagini rarisime, majoritatea de arhivă, despre viaţa şi
destinul copiilor preşedinţilor Statelor Unite ale Americii. Cum au reuşit ei
în viaţă sau cum nu au reuşit ei să se despartă de imaginea şi de
personalitatea copleşitoare a unuia sau altuia dintre preşedinţii Statelor
Unite. Nu e chiar simplu să fii odraslă de om cu nume mare. Iar dacă e să fie
şi şef de stat, e şi mai şi. O grea povară. Mai ales în Statele Unite. Că este
vorba de băiatul lui Ronald Reagan sau de fata lui Jimmy Carter, că e vorba de
băiatul lui Abraham Lincoln, de fata lui Truman sau a lui Roosevelt. De copiii
lui John F. Kennedy sau de Chelsea a lui Bill Clinton.
Părinţi şi copii. Ce am desluşit noi după ce filmul s-a
încheiat? Că, dincolo de ceea ce se vede şi de multiplele facilităţi puse la
îndemîna unor copii care, la rîndul lor, vor deveni oameni mari, postura de
urmaşi ai unor marcante personalităţi politice (sau, de ce nu, de toate
felurile, culturale sau sportive) prezintă şi numeroase riscuri. Să fii mereu
doar fata sau băiatul nu ştiu cui. Să fii comparat şi raportat mereu nu la
viaţa ta, aşa şi atîta cîtă e, ci la aceea a părinţilor tăi. Exemple, puzderie
în istoria lumii. Şi bune, şi rele, şi de succes, şi mari drame. Nu e chiar
simplu să-ţi trăieşti toată viaţa la vedere. În public. Să nu-ţi mai rămînă
nimic, aşa, pentru tine, pentru sufletul tău, pentru ceea ce numesc americanii
„privacy“. Copiii preşedinţilor americani, cel puţin aşa cum reiese din
biografiile şi detaliile prezentate într-un film făcut cu multă pricepere
psihologică, nu au fost nişte oameni de invidiat. Unii au reuşit să depăşească
acest handicap, alţii au trăit o întreagă existenţă cu obsesia găsirii propriei
identităţi. Acest film, fără alte virtuţi artistice, este o frumoasă pledoarie
pentru a fi tu însuţi/însăţi. Dar suficient de închegat ca să ne pună pe
gînduri şi să ne facă să ne întrebăm dacă viaţa bate filmul sau dacă filmul e
mai presus de realităţile lumii contemporane, în care, cum-necum, încercăm să
supravieţuim.