OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar mai sînt şi excepţii. Dacă de la Berlin a venit vestea premierii cu Ursul de Argint a unui film românesc – Eu cînd vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban –, abia aştep şi eu să-l văd, mai ales că subiectul poate emoţiona pînă şi un perete din Palatul Parlamentului –, pe micile ecrane din România a rulat Călina roşie, cîndva faimosul film al lui Vasili Şukşin de acum cîteva decenii. Fiecare generaţie de cinefili are cîteva pelicule în care, dincolo de povestea filmului, se încarcă şi cîte ceva din povestea, memoria afectivă, să spunem, ale fiecăruia dintre noi. Că este vorba despre actori sau despre regizorul filmului, despre povestea de pe ecran sau despre vreun detaliu din viaţa reală ce însoţeşte pelicula. O întîmplare anodină agăţată de seara cînd am fost la Cinematograful Patria, o amintire legată de cel care, eventual, ne însoţea, funcţionînd precum faimoasa madlenă proustiană. Filmul Călina roşie a rulat şi în România comunistă, după ce fusese produs într-o Uniune Sovietică aflată în plin comunism brejnevian. Un film rusesc-sovietic, producţie „Mosfilm“, din 1973, pe care, iată, îl revedem după atîta amar de vreme, în plin... anticomunism românesc, în 2010. Nici nu ştii dacă e de rîs sau de plîns. În fine, să lăsăm parantezele digresive cu iz politic pe seama altora. Sigur că uitasem multe dintre detaliile Călinei roşii, dar nu şi substanţa lui.

 

Nici nu era prea greu, mai ales că am recitit, relativ de curînd, acum cîţiva ani doar, un volum de povestiri ale acestui scriitor şi cineast rus, scos de desfiinţata editură a Institutului Cultural Român. O poveste de dragoste dintre un (fost) puşcăriaş şi o colhoznică într-un agrest peisaj siberian. Acele imagini cumva standardizate ale Siberiei, cu mesteceni şi multă zăpadă, cu ţărani şi ţărănci care trăiesc în afara timpului. Cu oameni care „boicotează“ istoria, conservînd datini şi obiceiuri, un mod de a trăi imemorial. Sigur că un subiect de film ce abordează viaţa – extrem de dură – din penitenciare şi tot ce se poate întîmpla în acel univers nu ar fi ceva inedit. Ineditul filmului lui Şukşin venea din acea undă de duioşie şi tandreţe – care, de obicei, lipseşte – cu care este încărcată povestea filmului. Prison break punea accentul pe aspectul etic al naraţiunii filmului – un individ condamnat la moarte pe nedrept şi un frate care încearcă să-l salveze – şi emoţiona spectatorii prin balansul permanent dintre bine şi rău. Şukşin, în Călina roşie, dar şi în multe dintre filmele şi prozele lui, face o distincţie netă între bine şi rău. Există ambele, nu le putem evita, ce este să se întîmple se va întîmpla, nimic nu este întîmplător pe lumea asta. Nu există însă oameni buni şi oameni răi. Fiecare dintre noi poate deveni înger sau demon, un om abject sau un om minunat.

 

Nu ştim bine exact ce ascundem în noi, dincolo de faţadele, mai mult sau mai puţin strălucitoare. Egor, eroul din Călina roşie, cunoaşte, în închisoare fiind, o colhoznică. Evident, prin corespondenţă. Şi, ba una, ba alta, îşi deschid sufletele – ce ridicole par astfel de expresii astăzi la noi, dar la ruşi pare natural şi firesc, ca un pahar de votcă dat peste cap fără ezitări – şi se naşte o mică poveste de dragoste. Ca şi în filmul românesc al lui Florin Şerban, unde un deţinut se îndrăgosteşte de o frumoasă socioloagă, sau ce o fi eroina. Amestec de violenţă şi tandreţe, de lentoare siberiană şi agresiunea unui contingent unde doar ticăloşii şi borfaşii îşi găsesc aparent locul, Călina roşie a fost şi a rămas o pledoarie pentru lucrurile simple. Naturale, fireşti. Autentice şi în ordinea firească a lumii. A vieţii înseşi. Că este vorba de sentimente sau de un înţeles mai profund al existenţei. Egor, fostul puşcăriaş, reinserat în viaţă şi ducînd, în fond, o mediocră (asta ce-o mai fi, cine stabileşte cînd, unde şi cum viaţa e minunată sau urîtă de-a-dreptul?) existenţă de şofer familist, acum alături de soţia lui – actriţa Lidia Fedoseeva era soţia lui Şukşin şi în lumea reală –, va plăti cu viaţa că a reuşit să-şi depăşească propriile limite. Devenise un om bun, după ce a fost un om rău. Cineva a decis că toate astea au un preţ. Cine a decis asta? Scriitorul şi regizorul filmului. Toate au un preţ pînă la urmă.

 

O figură aparte acest Şukşin, cu mutra lui de potenţial borfaş, cu aerul lui de răzvrătit. Cum a şi fost, de altfel. Un cineast cu biografie de prozator american – a făcut de toate la viaţa lui. Lupta lui surdă cu un sistem pe care îl detestă, dar şi dorinţa lui de a nu fi scos din joc. Alcoolul, depresia şi disperările nu se văd la prima... vedere. Suferinţa lui Şukşin şi cele ale eroilor lui, din filme sau din minunatele lui povestiri, fac parte dintr-o anume asumare a destinului cu care e împănată marea literatură rusă. Nu doar ea, dar în mod special ea. De la Tolstoi şi Dostoievski pînă la Cehov şi Dovlatov sau Uliţkaia în zilele noastre. Şukşin moare în 1974, în condiţii neelucidate nici pînă astăzi, în timp ce lucra la un film despre viaţa lui Stepan Razin, un fel de Horea, Cloşca şi Crişan ai ruşilor. Filmările se făceau la Volgograd, fostul Stalingrad, iar vasul de pe care a dispărut Şukşin se numea, nici mai mult, nici mai puţin, „Dunai“! Dunărea, albastră sau mai puţin, nu i-a purtat noroc.