OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vocea comentatoarei de la CNN este simpatică şi ne oferă multe poveşti interesante, despre multe magazine şi magazinaşe, shopuri de tot felul, restaurante de sorginte mai mult exotică; cîrciumioarele italieneşti, indiene, turceşti sau pakistaneze sînt ceva obişnuit în peisaj. Dar găsim şi fast-foodurile din cea mai nobilă stirpe americănească, preţuite de copiii de pretutindeni, la Teheran, la Moscova sau la Bucureşti, dincolo de scutul antirachetă care atrage glumele şi ironiile presei iraniene. Degeaba se înfoaie Mircea Badea: se nasc şi la Iran oameni. Delia Sofar a dat un roman despre viaţa Iranului de după revoluţia islamică aşa cum nici Buzura, nici Breban, nici Cărtărescu nu au reuşit să scrie despre România postdecembristă. Rîdem degeaba, imaginile de pe diferite meleaguri ne aduc la realitate. Nu sîntem cei mai cu moţ de pe planeta Pămînt. Se trăieşte, se mănîncă, se iubeşte sau se moare la fel peste tot. Chiar şi durerile de burtă sau de cap pot fi aceleaşi. Asta e lumea globalizată. Oricît s-ar zbate patronatul român de profil să impună campania  „Mîncaţi produse româneşti!“, este clar că toate prăjelile de la McDonald’s atrag adolescenţii (şi cei români şi cei americani se înghesuie la Pizza Hut şi la McDonald’s mai mult ca să fie văzuţi şi să „se dea mari“ decît de foame).

 

Trebuie să fii tîmpit să te duci în America şi să te ocupi doar de Vermeer sau Van Gogh, fără să faci o plimbare prin Times Square. Times Square adună personaje de toate felurile, care cască gura la Globul care cade la miezul nopţii de Anul Nou: sînt zeci de mii de oameni în acele momente, bucuroşi nevoie mare de a fi împreună. Împreună.

 

Prin Times Square se perindă şi mulţi turişti, să facă poze, să rîdă ca proştii, de parcă deştepţii ar rîde mai puţin, timpurile se schimbă şi ele, prostituţie şi droguri n-o să mai găsiţi ca pe vremea lui Scott Fitzgerald şi Henry Miller, în schimb sînt mulţi tarabagii, oricît ar dori primarul Bloomberg să-i termine, se înmulţesc prin sciziparitate. De aici şi o doză de pitoresc, mai mult oriental-european decît nemţesc-american, cu rigoare şi cu ordine, cu disciplină şi curăţenie. Ştim prea puţin despre aportul nemţilor – al etnicilor germani – la închegarea spiritului american. Punem totul pe seama anglo-saxonilor şi a olandezilor, peste care au tot venit valurile succesive de venetici. Care au creat America lor, acea posesiune a lui „a noastră“, cui nu-i convine să se care, cum îndemnau şi gunoierii din NYC, o specie muncitorească extrem de onorabilă şi de importantă în sindicalismul american. Vă daţi seama ce ar însemna cîteva zile de neridicare a gunoaielor în NYC?

 

Poliţiştii au multă treabă la intersecţiile din Times Square, mai încurcă treburile şi nişte autobuze care abia se tîrîie, dacă ar fi să operăm cu criterii ardeleneşti, mergînd cu viteză mică şi oprind la aproape fiecare colţ de stradă. Iar dacă ar fi să mai urce-coboare şi persoane cu handicap, cărora şoferul este obligat să le acorde asistenţă, în timp ce lumea stă cuminte şi aşteaptă, ne putem închipui rumoarea stîrnită în spaţiul mioritic deal-vale şi ce cuvinte greu de găsit în dicţionarele academiei le-ar fi fost dat să audă urechilor noastre. Dar aşa, fiecare este egalul fiecăruia, şi în Times Square, şi pe străzile din preajmă. Şi ar mai fi ceva cu totul special: luminile. Nebunia de neon şi de reclame luminoase, năpusteala de ecrane şi sclipeli, colorate în fel şi chip, ce dau o anume feerie locului. Desigur, noaptea. Ziua, ca şi la Paris, strada e cuminte şi aşezată, pînă se întunecă şi se aprind luminile în Clichy şi Place Pigalle. Un Paris mult iubit de americani, dar şi de românii de pretutindeni din Ţara de Piatră, de Foc, de Apă şi Cer sau de ce a mai rămas în memoria noastră colectivă după ce închidem televizoarele, iar programul non-stop de la CNN s-a terminat. Frumoasă găselniţa unui regizor român cu „Hai, mişcă Vasile, că se închide la non-stop!“. Luăm premii în cinema, dar viaţa noastră, dincolo de ecran, rămîne la fel de anostă. Nu se poate spune că ne plictisim, chiar şi departe de Times Square. Oare la cît o fi ajuns kilogramul de carne de miel la New York? Măcar nu stau pe capul lor ăia din UE. De-ar şti compatrioţii noştri reglementările stipulate de birocraţia americană în materie de „food“ şi de-ale gurii, l-ar iubi şi mai tare pe faimosul Decebal Remeş. Oare ce mai fac cei care nu mai apar pe micile ecrane, după ce multă vreme ne-au asasinat cu mutrele lor insipide?