OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incidentul este un film pur şi simplu despre violenţa gratuită din noi şi de lîngă noi. Să mai spun că, în nici 24 de ore după vizionarea peliculei, televiziunile din întreaga lume anunţau că la New York, în Times Square, era descoperită o maşină plină cu explozibil şi că o altă mare tragedie a fost evitată prin spiritul civic al unui vînzător de hot dogs, care a alertat poliţia? Să mai precizez că, la 24 de ore după ce am văzut filmul american la TVR1, la Atena şi Salonic zeci de mii de protestatari împotriva măsurilor adoptate de guvernul elen se luau la ciomăgeală cu forţele de ordine, iar imaginile erau de o incredibilă violenţă? Să mai adaug că, la 24 de ore după ce am văzut filmul cu incidentul din metroul newyorkez – asta e toată trama peliculei, doi tineri terorizează un vagon de metrou –, alte ştiri şi întîmplări veneau să completeze imaginea lumii de azi? Că este vorba de atentate la Moscova, de morţi în incidentele de după cutremurul din Haiti sau de hoţii de maşini din Bulgaria. Parcă nimic nu mai este vesel pe lumea asta. Cinematograful ca o oglindă purtată în faţa lumii în care trăim. Stendhal a devenit reporter de televiziune, Flaubert comentează ştirile de la CNN, iar Dostoievski se ocupă de ajutorarea copiilor nevinovaţi, care suferă în această lume de adulţi iresponsabili. Cine e de vină? Lumea de azi – redusă la vagonul de metrou. Incidentul, unde călătorii trebuie să ia atitudine, să intervină sau nu, să se poziţioneze mai ales faţă de propria lor conştiinţă. Doi tineri se distrează terorizînd nişte călători. O întîmplare banală, dar cu multiple semnificaţii. Ce vor aceşti adolescenţi de la ei sau de la cei din jur? Ei nu vor să jefuiască, să fure, ei îşi găsesc o justificare existenţială vîrînd frica şi teama în cei din jur. Să vezi reacţia unor oameni în faţa unui cuţit sau să desluşeşti ce e în inima unui părinte, cînd un huligan îţi sperie copilul. Nu e chiar uşor de îndurat.

 

Chiar dacă sîntem într-un film, şi nu în realitate. Cum spuneam, în seara următoare, am rămas cu gura căscată la un documentar de pe Discovery realizat de britanici despre faimoşii „huligani“ insulari. Numele unei familii – Hooligan – de acum 100 de ani, transformat într-o nouă specie. O specie aparte de contemporani, amatori de fotbal, suporterii unor echipe mai mult sau mai puţin cunoscute, dar şi o formă de „a fi“ într-o lume unde „a avea“ nu rezolvă toate interogaţiile lăuntrice ale fiecăruia. Un documentar cum doar englezii ştiu să facă şi să extragă semnificaţii. Oameni care trăiesc din satisfacţia de a împrăştia pumni şi palme, oameni care se bucură că un alt om, o altă fiinţă umană este înjosită, umilită, uneori chiar ucisă. Incidentul din 1967 nu era departe de documentarul englez din 2009. Oameni care nu reuşesc să se descopere pe ei înşişi şi care se adună în grupuri, „firme“, cum se autodefinesc, pentru a rîde împreună, pentru a scanda împreună, a bea împreună, a se bate împreună. Să uite că sînt singuri pe lumea asta. Între stadion, „pub“ şi puşcărie, nu îţi mai mai rămîne prea mult timp pentru tine însuţi. Sinele se consumă în exterior, dintr-o teamă de a descoperi cine este. Cine sîntem. Despre violenţă, am vrut să atrag atenţia, aici, acum. Cu filme artistice sau documentare, cu ştiri sau cu sport, cu pumni, bîte, cuţite şi bombe sau prin simple cuvinte. Livrate cu ură. În lipsa capacităţii noastre de a mai iubi. Semenii noştri. Sau pe noi înşine. Violenţa gratuită ca justificare existenţială.