Autor: 
Categoria: 
Eram gata, gata
să încerc o glosă despre muzică şi programele de pe Mezzo. Unde, oricît de
obosit şi agresat ai fi de cotidian şi supărat pe toată lumea, tot găseşti
cîteva sunete, armonii şi acorduri să te readucă din nou pe şinele de circulat
ale vieţii de zi cu zi. Muzica rămîne, în continuare, o bună terapie pentru
toate vîrstele.
Şi totuşi, ca la
noi la nimeni, socoteala din tîrg nu e totuna cu cea de-acasă. Dacă săptămîna
trecută nu am reuşit să comentăm Noaptea Iguanei, un frumos film în care nu
doar Ava Gardner şi Deborah Kerr se dovedesc actriţe de mare clasă, ci şi
Richard Burton este şi rămîne un bărbat greu de uitat. Un mare actor, oricum.
Cine ar fi crezut că vom scrie despre aceşti oameni minunaţi aşa cum oftau
bunicile noastre după Bette Davis, Humphrey Bogarth şi Jean Gabin. Că veni
vorba de Noaptea Iguanei, să atragem atenţia asupra unui extrem de consistent
volum de memorii.
O carte plină de detalii din viaţa artistică a Americii, dar
şi de picanterii din viaţa omului Tennessee Williams, care a apărut de curînd
la Editura Minerva, sub titlul Memorii ale unui bătrîn crocodil, în traducerea
infatigabilei mari doamne a traducerilor, care este Antoaneta Ralian. Nici nu
ştiam că mai există această editură; săracul Z. Ornea, cît s-a zbătut s-o
salveze! Dar am renunţat la toate aceste tentaţii pentru că surpriza, în ceea
ce ne priveşte, a venit din altă parte.
Frumoasă opţiune
a unei televiziuni private să programeze, la ore cînd multe emisiuni expun doar
trupuri dezgolite de haine, un film în care protagoniştii ascund pînă şi ceea
ce au ei mai bine înfofolit pe inimi. Este vorba de pelicula Doamna cu căţelul
a regizorului Iosef Heifitz. Tocmai din
îndepărtatul an 1960. Au trecut 50 de ani, de parcă ar fi fost 500! În ianuarie
1960, Studioul de filme „Lenfilm“ (evident, din oraşul Leningrad, actualul
Sankt Petersburg) lansa în istoria cinematografiei pelicula realizată după
nuvela omonimă a lui Cehov.
Un film mare, fără să fie mare, aşa cum Casablanca
a devenit cea mai populară şi iubită peliculă din istoria cinematografului fără
să fie considerată o capodoperă. Ciudat, dar ăsta e adevărul. Nu ne cereţi
explicaţii logice. Sau să desluşim împreună de ce astăzi multă lume preferă să
citească Coelho şi Brown, iar Dostoievski, Tolstoi, Liviu Rebreanu şi Marin
Preda sînt exilaţi prin cărţile de şcoală. Doamna cu căţelul este o simplă
poveste de dragoste între doi oameni însuraţi. În termenii simplificatori de
azi, un banal adulter. O nesărată poveste de dragoste, despre un soţ plictisit
de viaţa mediocră de familie şi de propria lui mediocritate care „i-o trage“
unei coniţe măritate, venite să-şi consume spleenul la ţărmul Mării Negre.
Simplu. Şi totuşi nu e chiar simplu. În două vorbe, cam ăsta ar fi subiectul
povestirii lui Cehov. Pe care, să o spunem clar şi
apăsat, o admirăm foarte tare. Dar filmul lui Heifitz, avînd ca protagonişti doi mari actori precum Iia
Savvina şi Alexei Batalov, îl iubim la nebunie.
De
aceea, am fost plăcut impresionată de revederea filmului şi m-am bucurat prin
toţi porii de ninsoarea care s-a pogorît prin Bucureşti. Ca în filme! Ce puţin ne lipseşte uneori ca să fim
fericiţi. Chiar dacă ne folosim şi abuzăm de nefericirile altora.
Despre cine este
oare vorba în Doamna cu căţelul, în Anna Karenina sau în Război şi pace,
tustrele, pagini de mare literatură, dar şi de emoţionant cinema? Comunism, necomunism, am trăit şi noi anii aceea pe care nu noi ni
i-am ales. Povestea dintre Anna Sergheevna şi Dmitri Gurov rămîne la fel de
ataşantă şi de emoţionantă cum a gîndit-o şi a scris-o Cehov şi a fost filmată
de Heifitz. Greu de uitat
acea plimbare la ţărmul mării a eroinei, cu căţelul după ea. Greu de uitat acea
secvenţă în care Gurov mănîncă o felie de pepene roşu, cumva trist şi stingher
pe această lume, unde nu-l înţelege nimeni în afară de o singură femeie. Cine
aranjează aceste potriveli strîmbe ale alcătuirii lumii în care trăim? Ce s-a
mai întîmplat pe lumea asta după ce iubirea şi despărţirea celor doi s-a
risipit în timpul fără contur?
Ce a mai rămas din povestea de dragoste a doi
fericiţi nefericiţi după moartea lui Cehov, care i-a inventat? Ce ar mai fi de
spus depre Savvina şi Batalov – un fel de Hugh Grant şi Johnny Depp ai anilor
’50-’60 din secolul trecut; vi-l mai amintiţi în Jivoi trup, ca să nu spunem
cum sună în româneşte?! – după atîtea decenii? Probabil, au îmbătrînit şi ei.
Viaţa merge înainte, ni se tot aminteşte pe micile ecrane. Că este vorba de
fotbalişti, sociologi, politicieni sau simpli „oameni de prisos“, ajunşi să fie
filmaţi în fel de fel de ipostaze existenţiale. De ce emoţionează Doamna cu
căţelul şi astăzi?
Nu ştim bine şi
nici nu ştim dacă se va afla vreodată. Eventual doar Radu Cosaşu, care le ştie
pe toate, ar putea să ne spună. Iată un film documentar care ar merita făcut de
o televiziune cu mai mult curaj.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters