OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Summitul din aceste zile de la Copenhaga readuce în atenţia opiniei publice internaţionale chestiunea gravă şi de maximă importanţă a încălzirii globale. Şi a consecinţelor extrem de grave ale acesteia. Pe termen mediu şi lung. Problemele ecologice sînt foarte discutate şi mediatizate, în diferite colţuri ale lumii. Ca şi în marile cancelarii, unde chestiunea devine din simplă problemă de „protecţia mediului“ o afacere politică. La noi, desigur, furaţi mereu de patimile şi pasiunile politice partizane, astfel de chestiuni cad în derizoriu. Şi, practic, nu interesează decît o mînă de activişti/activiste dedicaţi unui subiect, altminteri, generos. Întîlnirea de la Copenhaga, prezentată generos pe CNN, BBC World Service, France 24, TV5 sau Euronews nu a atras nici măcar atenţia unei televiziuni autohtone. Isterizaţi inutil de actuala campanie electorală pentru alegerea unui preşedinte – la urma urmelor, care ar fi diferenţa între Traian Băsescu şi Mircea Geoană, la fel de comunişti şi oportunişti amîndoi, de aceea nici nu am votat şi m-a lăsat rece subiectul... – am urmărit cu mult interes ceea ce se întîmplă la Copenhaga. Deja s-a lansat frumoasa formulă de Hopenhaga, ca semn al speranţei întru salvarea planetei. Pe care, fie că sîntem de dreapta sau stînga, tineri sau bătrîni, albi sau galbeni, creştini sau necreştini, sîntem obligaţi să trăim laolaltă. Pînă să trăim mai bine, pur şi simplu trebuie să trăim. Este mesajul pe care liderii politici şi militanţii ecologişti adunaţi în păr la Copenhaga îl dau lumii. Şi ceva de ultimă oră.

 

Cea mai importantă agenţie de profil americană, Environmental Protection Agency, condusă, întîmplător sau nu, de o femeie, Lisa Jackson – întrebare: de ce sînt mai multe femei implicate în chestiunile de mediu? Răspuns: pentru că ele conştientizează mai lesne acest mare pericol care este sănătatea planetei şi a copiilor ei! – a dat o declaraţie în numele administraţiei Barack Obama că Statele Unite, au decis să limiteze consumul de combustibili fosili pentru a scădea poluarea şi emanaţiile de dioxid de carbon. Nu intrăm în date şi cifre, dar dacă şi China, Rusia şi India, ceilalţi mari poluanţi ai omenirii, vor lua măsuri ferme, atunci încălzirea globală ar putea fi, dacă nu redusă, măcar controlată. Ne bucură toate aceste informaţii de ultimă oră. Pentru că, altminteri, doar din ştiri rele mai trăim. Era şi un vers pe care-l ţin minte, ce aparţinea unui mare poet, din păcate, astăzi uitat, Geo Dumitrescu. „Numai veşti rele mai aştept...“, spunea poetul acum cîteva decenii. Putem spune că s-a schimbat ceva în aşteptările noastre. De aceea Hopenhagen mi se pare că sună frumos. Şi încurajator. Chiar dacă stăm toată ziua în faţa micilor ecrane, ca să ne omorîm nu doar puţinul timp liber, dar şi neliniştile. Orice întîmplare consumată în realitatea de pe ecran ne face să uităm puţin de realitatea noastră cea de toate zilele. No news, good news, spun americanii, printr-un soi de prudenţă în a forţa destinul. O fi fost treaba asta bună la ei, acolo, dincolo de ocean, în vremurile de dinaintea apariţiei televiziunii. Doar că, acum, timpurile s-au schimbat şi veştile bune s-au împuţinat. Într-o lume fără ştiri prea multe, orice informaţie devenea „bună“. Într-o lume sufocată de ştiri, informaţiile „bune“ nu devin „ştiri“ şi nu captează interesul public. De aceea avem nevoie de ştiri „rele“, acele înfrigurate şi tensionate bad news aduse de noua formulă de alertă pusă sub egida „Breaking News“.

 

De aceea accidente de tot felul şi catastrofe dintre cele mai variate reţin şi întreţin interesul marelui public. Avid de morţi şi răniţi, de explozii şi prăbuşiri, ciocniri şi scufundări, uragane şi taifunuri. O lume plină de cataclisme şi cutremure, inundaţii, accidente şi epidemii. Cine să mai fie interesat dacă o fetiţă interpretează la pian Für Elise sau dacă un bătrîn salvează din incendiu doi băieţei? Avem nevoie de evenimente spectaculoase, care să ne întreţină atenţia şi interesul. Şi adrenalina să crească. Şi, Slavă Domnului, televiziunile, româneşti sau de aiurea, ne întreţin cu asupra de măsură acest apetit. Nu avem zi în care să nu luăm cunoştinţă de cîteva accidente dintre cele mai grave. De vreun avion prăbuşit, de un atentat sîngeros, de o inundaţie catastrofală. Tsunami era, pînă mai ieri, un cuvînt necunoscut. Acum ştiu şi copiii ce înseamnă. O fetiţă din Anglia a salvat vieţile cîtorva zeci de turişti în Thailanda. Avertizîndu-i să fugă. Căci ea a observat pe viu ce învăţase la şcoală.Trăim într-o lume unde victimele sînt atent numărate şi bilanţul lor devine pe zi ce trece plin de cifre mari. Ce se poate face, dincolo de ce se va decide la Hopenhagen? Crearea unei televiziuni doar cu ştiri bune şi frumoase, pline de „succesuri“ (sic!), ar fi o idee. Dar ar fi interesat publicul televizorist de o astfel de lume artificială? Fără necazuri şi drame, fără tragedii, fără morţi şi răniţi? Doar cu oameni minunaţi, frumoşi şi generoşi, trăind într-o veşnică primăvară, printre flori şi în ciripit de păsărele? Ecologia şi ecologismul sînt considerate prea de „stînga“ la noi. Nu dă bine şi eşti privit chiorîş dacă te declari ecologist în România. Unde, dacă nu eşti de „dreapta“, nu eşti up to date. Ar mai atrage publicitate un post nefrecventat de toţi devoratorii de cataclisme şi accidente care am deveni? Răspunsul ar fi unul simplu şi categoric: