OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un virus redutabil bintuie de ani de zile prin circul catodic. Ecranopolis, capitala romaneasca a prostului-gust sistematizat, nu refuza nici o forma de pervertire. Iar daca e vorba de ticuri, clisee sau mode pe termen scurt cit o fustita mini, limba are tot atitea sanse sa scape neciuntita cite are porcul de Craciun sa faca revelionul. Stilcita de insi pentru care acordul dintre subiect si predicat provoaca riduri, romana pe care speram s-o aud la televizor dupa seceta anilor 1980 a devenit laboratorul unor experiente dintre cele mai stranii.
Putinii oameni care inca avertizeaza asupra pericolelor pe care le inghesuim asupra propriei limbi sint perceputi ca niste caraghiosi defazati, ca niste figuri donquijotesti, desuete si ridicole, care se cramponeaza de amanunte intr-o vreme cind traim cu mobilul la ureche, inelusul in sprinceana, tatuajul pe omoplat si mintea in vacanta.

Degeaba incerci sa aperi integritatea articolului genitival, de pilda. Degeaba explici anacolutul si motivele pentru care trebuie evitat. Ti se ride in nas. Esti un frustrat cu prea mult timp liber la dispozitie, daca iti permiti sa te risipesti in asemenea demersuri nefolositoare.
Dar sa revenim la virusul nostru si sa-l definim. Asta nu inseamna sa-i dam neaparat un nume, ci mai degraba sa vedem cum apare si in ce mod se raspindeste. Sarcina lui este una augmentativa, de potentare a unei trasaturi, de dilatare a unei calitati. De aici si formele specifice de propagare, respectiv prefixele. Pentru cine n-a observat, Romania televiziva este in prezent o tara instalata intr-o adevarata euforie a prefixelor. Nici un cuvint nu mai are haz daca nu-i lipesti ceva in fata, daca nu-l transformi in propriul lui grad de comparatie. Avem de-a face cu un soi de gimnastica lexicala in care e foarte usor sa devii previzibil, plicticos si enervant.

Cum insa televiziunile noastre traiesc in voluptatea cliseului, nimeni nu pare suparat.
Daca imi amintesc bine, cea dintii alianta dintre prefix si cuvint a avut ca rezultat memorabila constructie megastar. Se intimpla prin toamna lui 1992, la prima descindere a unui Michael Jackson mai negru, mai putin penal si mai nasos la Bucuresti.
Vorbitorii TV s-au plictisit repede de vedeta sau alte vocabule banale, au lipit un prefix unui import inca neomologat si au iesit pe piata cu un cuvint care a reusit performanta stranie de a se referi la o singura persoana de pe ditamai planeta. Caci cine rostea megastar in Romania anilor 1990 nu putea sa aiba in minte pe altcineva in afara lui Michael Jackson. Prefixul mega a circulat o vreme ca siamez al lui star, pina cind un post TV a anuntat o „megapetrecere“ in noaptea de Anul Nou.

O persoana cu urechi, dar fara ureche si cu obraji, dar fara obraz a murmurat cuvintul de citeva ori si a strimbat din nas. Era prea lung, prea explicit si... prea romanesc. Dintr-un ungher al mintii sale a aparut, punctuala ca un tren japonez, solutia optima: megaparty. Ei da, alta viata.
De aici incolo stavilarul a cedat, iar torentul noii tendinte a maturat nemilos toate formele de opozitie. Ciupercaria catodica a prefixelor a inceput sa produca iute si fara discernamint. Ceea ce a iesit de pe banda de asamblare a fost rodat la ore diverse, pe canale diverse. Nimeni nu si-a folosit dreptul de veto. Toti s-au repezit asupra ofertei, profitind imediat de miza ei esentiala: economia de materie cenusie, putinta de a vorbi inertial, fara eforturi neuronale iesite din comun. Fiindca romana prefixata este o forma de practicare a minimei rezistente, iar minima rezistenta pe linie de vocabular a devenit una dintre valorile nestramutate ale televiziunilor.

Asa a aparut prefixul ca inlocuitor al imaginatiei. Urcarea in remorca lui mega sau super a ajuns un procedeu de rutina, cu atit mai mult cu cit revolutionarii limbii romane au decretat ca totul este prefixabil. Si amanta, si zarzavatul de ciorba, si recitalul de muzica pop, si cadoul de ziua numelui. La televizor a inceput cu aplomb parada de profil. Cine nu-si mai aminteste, bunaoara, de „megaturneul trupei Phoenix“, de „superfilmul de simbata“ sau de „hipersurpriza de Pasti“?
Patinajul augmentativ continua netulburat si in ziua de azi. Un film pe al carui afis se gaseste Tom Cruise, sa zicem, se face pe nepusa masa vinovat de megadistributie. Un banal meci dintre FC National si Farul Constanta devine, prin conjunctura clasamentului, un superderby. Emisiunea Andreei Marin contine o sumedenie de supersurprize. Intr-un serial romanesc de care ma voi ocupa la un moment dat, unul dintre personaje isi lauda salariul: „Baaaaaai, astia nu-s bani, astia-s superbani“. Chiar si participantii la concursurile cu premii au ocazia sa vada romana ecranica in actiune, cind li se aduce la cunostinta ca pot sa cistige „o supermasina cu superoptiuni, superaccesorizata si superprietenoasa pe orice tip de drum“.

Incepem sa vorbim o limba lenesa, suficienta si flasca. O limba unde recursul mecanic la prefixe denota intristatoare carente lexicale. O limba in care sefa de serviciu e megamarfa sau superbarosana si in care cine lipseste citiva ani din tara risca sa nu mai priceapa nici un mesaj pe de-a intregul. Iar pentru asta televiziunilor trebuie sa le multumim, nu altcuiva.
Politia limbii, o stim de la Orwell, este un monstru absurd. Nimeni nu va putea sa traseze cordoane sanitare in jurul unui spatiu crescut din vraja cuvintelor. Nici un jandarm lexical si nici o lege nu vor fi in stare sa vegheze sau sa repare. Pe buna dreptate, englezii spun despre utopie ca este the fools’ paradise (paradisul prostilor). Geniul viu al limbii e solutia providentiala pe care mizeaza toti candizii bolnavi de speranta. Insa, daca vrem sa mai avem la ce spera, se cuvine sa pricepem ca limba este parte componenta a amprentei noastre identitare. Si ca n-o sa ne ierte nimeni daca in scurta vreme o sa ne transformam in niste stropitoare automate, care in loc de imagini si sensuri scuipa netulburat prefixe. Dati-mi voie sa va spun ca o sa fie superneplacut. Altfel spus, o megatimpenie.