OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista moderatori TV care isi fac meseria din virful buzelor, cu aerul unei omnisciente fara fisuri. Acestia acopera insa doar un palier al tipologiei. De si mai mare succes se bucura amfitrionul jovial, care a vazut multe si care, din inaltul virstei, ii tutuieste ca un bunic sfatos pe invitati si emite judecati casante cu privire la toate subiectele de discutie. E genul de om cu parul alb, fata ridata de simpatice experiente nocturne si vocabularul blocat undeva pe la jumatatea anilor 1980, intr-o severa anchiloza. Pentru el imediatul cultural exista doar prin raportare la trecut, iar valorile noi nu pot fi omologate prin ele insele, ci doar dupa examenul critic al „fostilor“. Un astfel de moderator este Mircea Micu, realizatorul unei emisiuni intitulate pompos Ateneul artelor si difuzate cu o regretabila statornicie de DDTV.

Ultimul invitat al lui Mircea Micu a fost regizorul Ion Carmazan, om care a gasit intotdeauna fonduri pentru filme cu public confidential, in detrimentul unor confrati care – ca sa vezi noroc! – aveau idei, dar – ca sa vezi ghinion! – nu stiau cum se trag sforile si cum se avizeaza proiectele. Dialogul celor doi nu a avut nici forma, nici fond. Mircea Micu este adeptul suetei lalii, al taclalei dezlinate, al palavragelii fara rost. Pentru el, publicul nu exista. Daca unii oameni – putini, ce-i drept – sint dispusi sa-si piarda doua ore din viata ca sa asiste la un dialog de bodega, ii priveste. Nu-i obliga nimeni. N-au decit sa iasa la plimbare, sa completeze integrame, sa mingiie pisica sau sa faca o tabla. Mircea Micu e robul propriei memorii, pe care o sondeaza cu o usoara blazare. Asta fiindca prezentul miroase a epigonism, iar viitorul pare invaluit in amenintari funeste.

Simtind insa ca bietul privitor trebuie fixat cumva in fata ecranului, poetul cotizant la Romania Mare a descoperit spre jumatatea emisiunii forma optima de captatio duminical. A scos din buzunar un petic de hirtie de pe care a citit, in trei transe, o poezie patriotica, iar apoi a informat asistenta ca primul telespectator care-l va identifica telefonic pe autor va primi „carti in valoare de un milion de lei de la editura lu’ Dulu“. Cine-o fi acest Dulu’, doar Mircea Micu, Ion Carmazan si amicii lor vor fi stiind. In ce ma priveste, am aflat ca Dulu este numele unui redutabil restaurant indian din Hampshire, specializat in pui tandoori, iar Tunggu Dulu – un instrument standard din sfera tehnologiei de web. Nu reiese de nicaieri vreo legatura cit de marunta cu editarea de carte.

Acelasi Mircea Micu n-a scapat ocazia de a trimite o sageata spre celelalte edituri, care, spre deosebire de nobila ctitorie a lui Dulu’ (si totusi, sa fie vorba de Ion Dulugeac?), n-au dorit sa contribuie cu volume la premiile de la Ateneul artelor. Instinctul de conservare le va fi susurat, pesemne, ca nu exista forma mai sigura de compromitere decit apropierea de aceasta emisiune de o stingheritoare mediocritate.
Nici telespectatorii care l-au indicat corect pe Octavian Goga drept autor al poeziei – chit ca lupta cu Adrian Paunescu a fost acerba – nu s-au putut feri din calea jignirii. Mircea Micu a decretat sigur pe sine ca oamenii care au dat raspunsul exact „au ghicit“ despre cine era vorba, simtind chiar nevoia sa adauge ca „exista citiva telespectatori fideli care i-au brodit pe toti poetii din care am citit aici“.

E chiar atit de greu pentru un poet, cum se pretinde Mircea Micu, sa presupuna ca raspunsul corect nu a fost rezultatul ghicelii, ci al lecturii?
La rindul lui, Ion Carmazan a vorbit in legea dumisale despre prieteni, locante si betii, garnisindu-si reveriile cu citate din Nichita Stanescu si neparind citusi de putin preocupat de lungimea propriilor monologuri. Crescut la scoala chefurilor prelungi, gata oricind sa reproduca o injuratura a lui Fanus Neagu sau un vers porcos iesit de sub pana altui mesean etilizat, Carmazan si-a marturisit formatia enciclopedica afisind o jena de ochii lumii. Polivalent si nedecis asupra formei ideale de fructificare a talentului, el este concomitent scriitor, scenarist, regizor, antologator si... crescator de porumbei. Judecind dupa cit pasaret din aceasta categorie i-a iesit pe gura in cele doua ore de cazna televizata, s-ar spune ca adevarata vocatie a invitatului este columbofilia, nicidecum filmul sau – si mai grav – literatura.

La literatura se pricepe, in schimb, Mircea Micu, fiindca e capabil sa judece fenomenul din interior, indiferent de aspectul asupra caruia se opreste. Dupa ce si-a exprimat voalat regretul pentru infringerea lui Cezar Ivanescu in cursa pentru sefia Uniunii Scriitorilor, moderatorul a acceptat cu marinimie concesiva ca „Nicolae Manolescu e totusi intelectual“. Numai ca resursele de generozitate i s-au epuizat brusc cind a venit vorba de proza romaneasca contemporana si de exponentii ei. Nici memoria altminteri bine organizata a lui Mircea Micu nu a fost la inaltime in cazul autorilor sub 40 de ani si care n-au facut temenele regimului predecembrist. Ioana Bradea, de pilda, a devenit Ioana Dragnea, fiindca – ne-a edificat Mircea Micu – „am avut o eleva Dragnea la scoala de surdo-muti unde am predat“.
Subrezenia nexului cauzal a fost salvata aici de destinatia profesionala a coliliului realizator. Intr-adevar, propensiunea spre anacolut si formulele gen „mai m-am intilnit cu el“ nu l-ar fi putut recomanda pe Mircea Micu decit unor elevi care nu-l auzeau si care, chiar daca l-ar fi auzit, n-ar fi avut cum sa dea glas protestului.

Daca Ioana Bradea /Dragnea este doar „un fel de scriitoare“ legitimabila strict prin propozitia socanta care deschide romanul Bagau, Robert Turcescu se dovedeste mult mai ghinionist. Mircea Micu nu-l suporta si tine sa ne-o spuna in cuvinte putine si neechivoce. „Mai e un asa-zis realizator, unul care face reclama la camasi de la Braiconf, am uitat cum il cheama, dar e un soi de Napoleon care ia lumea la intrebari“ – asa arata caracterizarea facuta de foarte micul Micu unui coleg intr-ale talk-show-ului de la care ar avea enorm de invatat, daca l-ar mai ispiti o asemenea postura.
Pina si Ion Carmazan a avut o secunda de jena si a soptit cu privirea in pamint numele celui mustruluit in absenta. „Asa, asa, Tuturescu, ala cu bilutele“, s-a luminat cu un licar lubric in pupile fanul lui Vadim si Paunescu. Sau, ma rog, al lui Dulu’.