Atentatele sinucigaşe din metroul moscovit au făcut să
explodeze nu doar nişte bombe, ci şi fluxurile agenţiilor de ştiri. Televiziunile
s-au repezit şi ele să informeze şi să prezinte în flux continuu detalii despre
drama de la Moscova. Un oraş aflat în stare de şoc, ca şi liderii de la
Kremlin, luaţi cumva prin surprindere. Cu toate că mereu au fost avertizaţi că
astfel de incidente sînt posibile. Cine sînt făptaşii, care e miza, ce urmări
va avea acest nou act criminal, prin care au murit zeci de oameni nevinovaţi şi
sînt schilodite alte sute. Un atentat care relansează problema luptei împotriva
terorismului. Şi a extremismului de orice fel. Islamic, cecen, etnic, de stat,
anarhist sau, pur şi simplu, „act gratuit“. Violenţa şi crima ca fapt divers.
Violenţa şi crimele ca politică ideologico-religioasă. Violenţa ca politică de
stat. Ce se poate face, dincolo de cuvintele meşteşugite livrate prin fel de
fel de întruniri internaţionale? Ce se poate înfăptui pentru a face lumea mai
bună şi a trăi laolaltă în diversitatea noastră plurietnică şi multiculturală?
Ce se poate face ca recursul la violenţă şi terorism să nu mai fie un mod de a
trata chestiuni politice, ideologice sau religioase? Am consemnat, cu tristeţe
şi resemnare, fel de fel de bazaconii livrate de televiziunile româneşti. Cum
că Aslan Maskhadov, fost lider militar cecen şi primul preşedinte al
autoproclamatei republici islamice Iskheria, după pacea cu Elţîn ar fi declarat
că nu cecenii sînt responsabili de actualul atentat.
Afirmaţie repetată pe la
televiziuni, nu ştim de unde preluată fără a fi şi verificată. Ştim bine şi
este de notorietate că Aslan Maskhadov a fost ucis, în 2005, de forţele de
securitate ruse într-o localitate numită, ironia destinului, Tolstoi Iurt. Iar
Cecenia, parte a Federaţiei Ruse, aflată sub ocupaţia trupelor ruseşti, este un
no man’s land, în care violenţa şi crimele sînt la ele acasă. După morţile
succesive ale liderilor ceceni Dudaev, Basaev, Mashkadov şi Ahmed Kadîrov, un
apropiat al Moscovei, acum lider la Groznîi, este Ramzan Kadîrov. Fiul mai mic
al fostului preşedinte promoscovit şi un apropiat al lui Putin. Ştim şi nu prea
ştim ce se întîmplă în acele republici caucaziene unde violenţa face ravagii.
Şi naşte la rîndul ei violenţă. Ştim bine că marele scriitor Tolstoi a luptat
împotriva caucazienilor rebeli şi că una dintre capodoperele literaturii ruse
se numeşte Hagi Murad. După numele unui faimos lider cecen, ca şi Şamil,
dintr-o epocă în care cei care luptau pentru independenţă şi drepturi naţionale
nu erau consideraţi „terorişti“, ci patrioţi.
Că veni vorba de literatură... Fostul ministru de Externe al
României, Cristian Diaconescu, solicitat şi domnia sa să-şi dea cu presupusul
la Realitatea TV, a lansat cîteva duioase şi incredibile afirmaţii demne de
cauze mai bune. Că ruşii pe care i-a cunoscut şi cu care a negociat el sînt,
cităm, „precum cei din literatură, nişte sentimentali!“. Ar fi de rîs, dacă nu
ar fi de plîns! Şi atunci cine a omorît milioane de oameni, cine şi unde a
comis atrocităţi de neimaginat de-a lungul istoriei, astfel ca dl Cristian
Diaconescu să ne livreze aceste romanţioase opinii? Mircea Geoană, alt fost
ministru de Externe, se dădea şi el în stambă cu fraze făcute şi luate de-a
gata din limbajul de lemn diplomatic şi bătea şi el cîmpii despre terorismul
islamic şi cecen şi despre cum a adus el OSCE-ul în Caucaz, despre scutul
antirachetă, Afganistan, despre lupta împotriva terorismului, pericolul iranian
etc., bla-bla-bla, etc. Fără să fiu mare expertă în chestiuni
politico-diplomatice, ceva suna în gol şi fals. Chiar, pe ce lume trăiesc
aceşti distinşi diplomaţi, zice-se, de profesie? O ruşine. De la doamna Paula Iacob,
de profesie avocată, nu ne aşteptam la prea multe, dar să recunoaştem alături
de ea că „este păcat că mor oameni!“. Bravo, emoţionant! Singurul, ca de
obicei, cu mintea limpede şi cu picioarele pe pămînt, jurnalistul şi analistul
politic Emil Hurezeanu. Să puncteze cumva, la rece, ce se întîmplă la Moscova
şi în Federaţia Rusă.
Filmul la care trimiteam în titlul acestor rapide
consideraţii a fost un mare succes al anilor ’80. Un film dulce-amar-romanţios,
cu trei fete cucuiete care îşi caută un drum în viaţă şi în care juca şi marele
actor Alexei Batalov. Un film care a luat un Oscar în 1980, pentru cel mai bun
film străin al anului. Aşa cum marii cîştigători ai acestor zile de teroare
moscovită vor fi, bineînţeles, Putin şi ceilalţi lideri de la Kremlin. Nu mai
pot ei de cei 40 de morţi şi cîteva sute de răniţi. Dar vor avea, iarăşi, un
bun pretext, cu motivaţia luptei împotriva terorismului, să strîngă şurubul
democraţiei şi să-i radă pe cei care nu sînt de acord cu politica actuală de
forţă a Kremlinului. Una extrem de dură, şi pe plan extern, şi pe plan intern.
Femeile care s-au sinucis la Moscova, în aceste zile, aruncînd în aer metroul
şi ucigînd la rîndul lor oameni nevinovaţi, sînt produsul şi consecinţa acestei
politici de forţă. Care, nici în trecut, nici astăzi, nu poate duce la nimic
bun. Moscova nu crede în lacrimi pentru că are petrol, gaze naturale şi
armament din belşug. Oamenii nu contează. Că sînt ruşi, cu atît mai puţin
ne-ruşi.
Rasismul, xenofobia şi antisemitismul fac ravagii într-o Rusie
care e altfel decît cea prezentată de televiziunile din România şi comentată,
complet aiurea, de doi foşti miniştri români de Externe. Moscova va trebui
chiar, într-o bună zi, să creadă în lacrimi. Nu se întrevede cînd.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters