OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Porc mincinos“ este calificativul cu care l-a gratulat un lider marcant al Partidului Democrat-Liberal pe candidatul la preşedinţia României, social-democratul Mircea Geoană. Un vicepreşedinte de partid democrat-liberal, ministru în mai multe rînduri în diverse cabinete, se supără pe nişte afirmaţii ale preşedintelui Partidului Social Democrat şi-l face „porc mincinos“. Pentru nişte bani – adică un miliard de euro, care înseamnă totuşi o sumă frumuşică pentru cei ce lucrează în învăţămînt şi nu sînt obişnuiţi cu numere mari – care, în loc să ajungă la Ministerul Agriculturii, au ajuns, zice-se, la Ministerul Transporturilor. Cam asta era acuza, respinsă cu fermitate de un ministru al Guvernului României. Ca profesoară de limba română sînt siderată. Sigur că nu mă mai miră sau surprinde nimic. De multă vreme. Nu trăiesc într-un turn de fildeş şi nici nu am pretenţii prea mari. Totuşi. Totuşi, ce se întîmplă pare halucinant. Să auzim pe posturi de televiziune aşa ceva, precum „porc mincinos“, nu credeam posibil. Iată că este. Nu se va întîmpla nimic, desigur. Cei apropiaţi lui Traian Băsescu vor aprecia invectiva, ceilalţi se vor revolta inutil. Lovirea acelui copil de către acelaşi Traian Băsescu este contestată de susţinători cu o vehemenţă care mă uimeşte.

 

Ca şi povestea, spusă cu nonşalanţă de Elena Udrea, cum a dat „un cap în gură“ Traian Băsescu unui chioşcar din Bucureşti. Pe vremea cînd era primar general. Ei şi, ce-i cu asta, bravo lui, un luptător şi nu un „fătălău“, cum l-a ironizat un alt vicepreşedinte al PD-L, Cezar Preda pe fostul ministru de Externe al României. Actualul preşedinte al Senatului şi candidat la preşedinţia României, acelaşi nefericit Mircea Geoană. Oricît de antifesenistă şi antiiliesciană am fost – acum nu mă mai interesează politica, ci doar familia şi cariera – mi-e greu să admit astfel de formulări. Emise cu o lipsă de respect chiar şi la adresa unor oameni pe care nu-i simpatizezi. De aceea nici nu am să votez la sfîrşitul acestei săptămîni. Dar nici nu pot să nu constat ce se întîmplă. Aici am ajuns. Nu ne mai putem nici măcar revolta, nici face de ruşine. În Oltenia secolului al XVIII-lea nu se făceau acte pentru că a da mîna ţinea loc de orice înscris. A te face de ruşine era chiar o formă de pedeapsă a colectivităţii de care nu te putea spăla nici apa Oltului, nici a Dunării. Degeaba pilotează avioane ministrul Radu Berceanu, dacă nu ştie să facă faţă unui atac neloial. Chiar şi unei minciuni sau invective. O persoană publică îşi asumă şi nişte riscuri. Radu Berceanu, căci despre domnia sa este vorba, este absolvent de Institut Politehnic, este inginer şi, pe deasupra, om cu stare. Aşa că formularea prea puţin academică ne-a uluit. Şi dă măsura locului unde am ajuns. Limbajul din spaţiul public a depăşit deja orice limită.

 

Nu doar tinerii sînt de vină. Aici contribuie şi familia, şi mediul social, şi educaţia fiecăruia dintre noi. Dacă totul este permis, ne putem aştepta la orice. Să mai amintim ce auzim şi pe stradă sau în mijloacele de transport în comun? Greu de pus pe ecranul monitorului ce mai an nici măcar hîrtia nu suporta. Violenţele de limbaj ne urîţesc viaţa. Nu despre partide politice este neapărat vorba, despre un partid politic anume sau despre numele preşedintelui. Fel de fel de măscări şi mizerii mi-a fost dat să aud tocmai în aceste zile minunate de toamnă. Mărturisim că am auzit destule măscări – să recunosc rapid, sotto voce, că mai mult la oraş. Şi printre orăşeni, care, fie vorba între noi, vorbesc mult mai urît decît ţăranii. Nu am auzit aşa ceva nici măcar în anii cînd făceam naveta în provincie. Împreună cu poetul Ion Mureşan în acel loc fabulos din Ardeal numit Strîmbu. Capăt de lume, dar un loc minunat de pe acest pămînt. Nu aveam apă caldă şi Internet, dar cerul înalt, cîteva cărţi înghesuite într-un geamantan ponosit, existenţa unui om ca profesorul Mircea Zaciu şi oamenii aceia minunaţi ne dădeau oarece garanţii că nu trăim „dejaba“. Şi cine nu-şi aduce aminte de faimosul pulover gri al lui Muri, ehe, ce vremuri... Şi de escapadele la Cluj, unde, în două zile, cuceream universul pentru că eram printre prieteni. Şi nu auzeam atîtea vorbe rele şi urîte cîte îmi sînt date să aud de cînd m-am mutat în Bucureşti. Sigur că mă simt uluită şi de vorbăria golaşă a altui ardelean, un prof de la Cluj, Emil Boc. Nu că ar vorbi cu expresii necuviincioase, dar mi se pare de-o găunoşenie demnă de manualul „şcolerilor“.

 

Şi uite că iar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg. Nu despre politicieni şi limbajul lor voiam să spun cîteva cuvinte în rubrica aceasta, ci despre un film documentar care a fost dat pe postul TVR Cultural. Un film care m-a emoţionat profund şi m-a făcut chiar să vizitez un colţ dintr-o altă lume. Este vorba de Muzeul Pallady, de pe strada Spătarului. O casă veche din secolul al XVIII-lea, care, evident, în bună tradiţie românească, nu are nici o legătură cu pictorul Theodor Pallady. Un prieten al lui şi executor testamentar, avocatul Răut, a primit de la statul român îngăduinţa să-şi expună propria colecţie în această minunată veche locuinţă boierească muntenească. Aşa-numita „Casa Melik“ se pare că a aparţinut unei familii de negustori albanezi şi ascunde azi cîteva nepreţuite comori artistice. Pe lîngă cîteva piese rare de mobilier, artă orientală şi extrem orientală, conţine şi mai multe sute de desene ale lui Pallady. Un mare rafinat desenator se relevă celor care-l ştiam doar ca pictor şi artist plin de hachiţe. Celor care nu vor să meargă să voteze la alegerile prezidenţiale şi vor să uite pentru două ore mizeriile contingentului le recomandăm să profite din plin de acest minunat colţ al vechiului Bucureşti.

N-o să regretaţi.