OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi totuşi.

 

Un reportaj făcut de Carmen Moise şi o emisiune realizată de Vlad Petreanu la Antena 3 ne relevă adevăruri halucinante. Care nu au legătură cu alegerile prezidenţiale, cu „tranşele“ de la FMI, gripa porcină care deja începe să alerteze şi autorităţile, formarea noului guvern Negoiţă sau mai noile aventuri ale lui Iri şi Moni. Sînt multe-multe teme care ne sînt livrate altminteri cu insistenţă de mai toate televiziunile româneşti. Atunci cînd nu avem accidente de tren, microbuz sau avioane, incendii sau inundaţii. E de ajuns să explodeze o butelie sau să se ciocnească două maşini, că toată România trebuie să afle toate detaliile nenorocirilor locale. Sperăm să ne ocupăm de aceste subiect, al „accidentelor“ într-un viitor comentariu. Revenind, să menţionăm că televiziunile străine au o altă agendă. Şi iată, ne-au mai atras atenţia şi asupra festivităţilor de la Berlin, unde în aceste zile se comemorează 20 de ani de la căderea zidului de tristă amintire. Pe la noi, în afara unor lacunare date, sărăcăcioase imagini şi vagi informaţii legate de ce se întîmplă la Berlin, nu am văzut ca vreo televiziune să fi fost interesată la modul serios de acest subiect. Chiar aşa, de ce ne-ar interesa şi pe noi acest subiect gingaş?

 

Noi am făcut Procesul Comunismului, gata, a fost oficial condamnat cu acte în regulă. Iar gestul de repudiere a comunismului a fost atîrnat ca o decoraţie pe pieptul actualului preşedinte al României. Avem alte priorităţi. Vom vedea care sînt acelea. Reportajul lui Carmen Moise ne-a făcut să plonjăm într-o realitate care parcă aparţine altor secole şi altor continente. Doar că tot ce am văzut filmat, oameni şi locuri, ne-a şocat. La doi paşi de Constanţa, Medgidia şi Murfatlar, unde s-a născut Traian Băsescu, există o comună, Castelu. Unde, pe lîngă români, trăiesc şi turci, şi tătari, şi o comunitate de romi musulmani, care vorbesc limba turcă. O lume extrem de săracă, izolată de cei din jur prin bariere religioase şi lingvistice. Aşa descoperim că există nu doar copii analfabeţi, dar şi adulţi care nu ştiu să scrie şi să citească. Descoperim că există organizaţii nonguvernamentale care se agită, prin diverse programe, să şcolarizeze, nu doar copiii care din diverse motive au abandonat şcoala, dar şi pe cei care nu au avut ce să abandoneze pentru că nu au ajuns niciodată să-i calce pragul. Situaţie extrem de complexă, autorităţile locale fiind complet depăşite.

 

Dincolo de bune intenţii sau măsuri parţiale care nu rezolvă fondul chestiunii. Şi cercul vicios. Fără carte copiii nu pot visa la un viitor, fetele măritate deja la 13-14 ani (conform tradiţiilor rome, dar contrar legilor româneşti care protejează minorii...) intră de mici în malaxorul existenţial. Aşa cum „soţii“ lor, alţi băieţi neşcoliţi, ajung rapid în puşcării, unde, stupoare, unii învaţă să scrie şi să citească. Sistemul penitenciar ajunge să fie o formă nu doar de reeducare – este evident că aceşti copii – adolescenţi/tineri nu ajung în închisori pentru fapte bune... –, ci realmente de educare! Situaţia se perpetuează de generaţii, mărturiile celor filmaţi şi imaginile unei lumi de sărăcie extremă fiind mai mult decît grăitoare. Oameni inimoşi, precum Elisabeta Kubassca şi soţul ei canadian Hardi, au venit prin intermediul unei organizaţii numite Open Doors în întîmpinarea acestor nevoi stringente. La Castelu fiecare familie are cîte 6-7 copii. „Dacă nu ai cu ce să-l imbraci pe copil şi să-i faci baie cum să-l trimiţi la şcoală?“ Şi de unde haine şi încălţări pentru toţi copiii, acolo unde părinţii , fiind analfabeţi, trăiesc de azi pe mîine, din colectarea deşeurilor de plastic, astfel că „Ducem şi noi acasă cîteva pîini şi cîteva kile de cartofi... Mîncăm cînd putem...“, spune surîzînd o mamă cu un copil în braţe şi alţi cîţiva care se hîrjonesc în jurul ei.

 

Şi, totuşi, vedem cum cadre didactice, femei de ispravă, care nu au timp să desluşească cine e modern şi cine postmodern în literatura română, se zbat să aducă puţină alinare acestor copii. Să intregreze cumva aceste familii într-un viitor pentru care scrisul şi cititul ar fi o salvare. „Acum, ca să te angajeze şi ca măturător trebuie să ai patru clase...“, rîde o altă femeie fără dinţi în gură. Atitudinea unui consilier local, reprezentant al comunităţii turce, ni s-a părut hilară. A făcut elogiul muncii lor, ce eforturi s-au făcut pentru a repara vechea geamie şi amenajarea unui loc de spălare a morţilor, dar nici un cuvinţel despre şcoală, şcolari, şcolarizare. Ce şi cine sînt aceşti oameni ai nimănui? Romi. Da, sînt romi, dar vorbesc limba turcă. Mulţi dintre cei mai în vîrstă nu ştiu să vorbească româneşte – în casă şi în interiorul comunităţii şi, trecînd la islam, ar trebui să aibă o anume identitate. Care anume? Programul „Salvaţi copiii“ le-ar putea oferi o identitate. Am văzut şi am privit cu emoţie cum copiii de diverse etnii erau la grădiniţă şi încercau să desluşească cuvinte în limba română. Desigur, copiii bilingvi făceau oficii de „dragomani“ – traducători, improvizaţi. Dar toate aceste bune iniţiative trebuie susţinute energic. Cine, ce, cum?

 

Recensămintele din 2000 şi 2003 ne spun că avem în România peste 500.000 de analfabeţi. O altă secvenţă e acestui reportaj extrem de interesant a fost făcut în comunităţile de romi din Dărmăneşti şi Brătuleşti, din judeţul Bacău. Aici situaţia nu este aşa dezastruoasă ca la Castelu, căldărarii avînd o situaţie materială mai bună. Doar că, iată, îndoitul şi ciocănitul tablei de cupru din copilărie te ajută să ai şi casă, şi copii, şi nevastă, şi maşină. Automobil. Şi iată cum analfabetismul îşi arată iar colţii, nu poţi să obţii carnet de şofer dacă nu eşti în stare să scrii, să citeşti regulile de circulaţie. Oameni de 35-40 de ani sînt obligaţi de noua lor postură să înveţe să scrie şi să citească alături de copiii şi nepoţii lor. Romii au început să-şi dea copiii la şcoală.

 

O poveste demnă de pana lui Liviu Rebreanu, Marin Preda sau Mircea Nedelciu este şi cea a unei tinere de nici 30 de ani. Narcisa Cumpănă s-a măritat înainte de a avea 14 ani, era „un copil cu un copil“, cum declară ea acum cu un zîmbet trist după ce a trecut prin incredibile situaţii, „Am şi cerşit cînd soţul meu era în puşcărie...“, familii sărace, fără mijloace de subzistenţă, „Apoi, la 20 de ani, eram cu un al doilea copil, am fost ajutată de un program dedicat mamelor tinere...“, povesteşte ea. A urmat liceul, Facultatea de Pedagogie din Cluj, şi-a dat licenţa şi viaţa ei s-a îndreptat într-o altă direcţie. La programul „Şcoala te face mare“, participă şi ea acum, pentru a-i ajuta pe copiii romi să înveţe să scrie şi să citească şi să rupă cu o anume tradiţie care îi ţine ferecaţi în mizerie.

O mare problemă sînt actele, mulţi dintre ei nu au acte, iar actuala legislaţie nu facilitează obţinerea lor. Dacă ne putem închipui aşa ceva. Dar oare nu cunoaştem bine ce înseamnă să-te-laşi-păgubaş, cînd ai de-a face cu autorităţile şi funcţionărimea plictisită şi iritată înainte de a deschide gura şi aţi spune păsul? Povestea Narcisei Cumpănă  mi  s-a părut însă frumoasă, pentru că ne oferă un dram de speranţă. Şi acolo unde credem că nu se poate face nimic, şi atunci cînd sîntem prea repede dezarmaţi de ideea că nimic nu se poate schimba. Scrisul şi cititul rămîn esenţiale în vieţile noastre. Ca să trăim pur şi simplu. Uneori. Deseori.