OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiile de la Cannes au fost pe micile ecrane româneşti într-o concurenţă neloială cu tăierile preconizate de Guvernul condus de Emil Boc şi care ating nu doar salariile bugetarilor cu 25% sau pensiile cu 15%, ci ni se solicită şi un soi de solidaritate. Fără procente, cumva 100%. Solidaritatea, de orice natură ar fi ea, exaltă porniri generoase, avînturi cu iz romantic, uitare de sine şi multă dăruire. Nu ştiu dacă pleacă de la precepte creştine sau din alte febrile trăiri religioase, dar în mintea şi sufletul meu are rezonanţe care mă impresionează de fiecare dată. Am lungit cam mult pelteaua comentariilor. Despre ce este vorba? Este vorba despre un emoţionant film documentar, amestec de reportaj, combinat cu imagini de arhivă, realizat de americani, despre o secvenţă anume din tragedia consumată la New York, pe 11 septembrie. Am şi uitat anul, mai are importanţă acum, cînd această dată a intrat deja în memoria noastră colectivă? Pe lîngă cele două turnuri gemene doborîte de terorişti, a mai fost distrus, aproape în totalitate, şi Hotelul Marriott din imediata apropiere. Au reuşit să scape doar unsprezece oameni, bărbaţi şi femei, care au avut şansa să se afle într-un colţ al hotelului, rămas, într-un mod miraculos, nedistrus. Despre odiseea acestor oameni, care au scăpat cu viaţă datorită norocului, dar, în primul rînd, a solidarităţii celor din jur este vorba în acest documentar, în care protagoniştii ne povestesc, extrem de emoţionaţi, despre drumul lor prin infern. Şi despre solidaritate. Pentru că salvarea lor a coincis cu moartea altora – nu ştie nimeni cine a făcut această selecţie – şi cu eroismul şi sacrificiul altora. Un bărbat, cu familie şi copii, este scos de un alt bărbat din mijlocul dezastrului, un infern din care nu ştia nimeni cine se va mai putea salva şi în care mii de pompieri newyorkezi s-au avîntat cu un curaj inimaginabil.

 

Aflăm povestea din gura celui care îi datorează viaţa altuia. Iar salvatorul, la rîndul lui familist şi tatăl unei fete, mărturiseşte, zîmbind stingherit, cu modestie, că n-a făcut nimic, şi e emoţionat cît cuprinde cînd e adus în faţa cîtorva sute de oameni, care-l aplaudă la nunta fetei celui salvat. Moment de maximă satisfacţie pentru un om – unic, am putea spune. Ce bucurie mai mare pentru un om obişnuit, ca fiecare dintre noi, şi nu o vedetă de cinema sau de televiziune, obişnuită cu aplauzele de circumstanţă? Ce bucurie mai mare pentru un om obişnuit să simtă bucuria celor din jur? Ce bucurie mai mare poate fi pentru un om care mărturiseşte, în faţa camerei de filmat, că a dorit dintotdeauna să-i ajute pe cei din jur, să se simtă alături de cei din jur? Şi spune asta cu naturaleţe şi firesc, tocmai în anul lui Albert Camus, cînd autorul Străinului şi al Omului revoltat este omagiat în toată lumea, inclusiv la New York. Şi, spre bucuria mea, care aş vrea să fie şi a altora, pe lîngă acest film despre umanism şi solidaritate, despre bucuria de a trăi şi refuzul unei lumi absurde, am primit în dar, chiar în aceste zile, un splendid album Albert Camus – Solitaire et solidaire (Éditions Michel Lafont, 2010), realizat şi comentat de Catherine Camus, în colaborare cu  Marcelle Mahasela. O carte-album minunată despre un om minunat.