Solidaritate este un cuvînt foarte frumos. Cel puţin aşa îl
percep eu. Ca şi New York-ul. Cel puţin, aşa mi-a rămas el în inimă. Parcă şi
uitasem de ele. Şi de solidaritate, şi de New York. Este o impresie strict
personală şi nu implică neapărat o glosă savantă în jurul cuvîntului. Sau alte
paranteze despre un oraş care m-a primit cu multă căldură şi unde m-am simţit
mereu solidară cu locuitorii lui. De pe stradă, din metrou, de prin numeroasele
magazine sau din autobuzele care nu pun frîne bruşte, să cazi la fiecare
smucitură. Vorbe, desigur, combinate cu amintiri personale. Tot sucind şi
răsucind cuvintele în fel şi chip, le-am golit de multe ori de substanţă, de
trăire lăuntrică, de vibraţie, de înţelesuri adînci. Aşa cum, tot căscînd gura
la televizor, neglijăm să mai şi medităm la tot ce se întîmplă pe lumea asta,
despre rostul şi înţelesul acestei lumi din care fiecare facem parte, cu titlu
individual sau într-o anume colectivitate. Că ea se numeşte familie, popor,
etnie, religie – eşti, sîntem, solidari prin alţii, cu ajutorul altora.
Solidaritatea presupune şi existenţa „celuilalt“, a „celorlalţi“. Unul nu poate
fi solidar cu el însuşi. Unul poate fi solidar cu încă unul, măcar.
Solidaritatea presupune cel puţin doi. Oameni sau idei, să nu complic lucrurile
inutil, pentru că vreau să povestesc despre un film documentar extrem de
frumos, care a fost transmis pe micile ecrane româneşti chiar în aceste zile,
cînd toţi eram ochi şi urechi la ce se întîmplă la Cannes sau la Palatul
Victoria.
Premiile de la Cannes au fost pe micile ecrane româneşti
într-o concurenţă neloială cu tăierile preconizate de Guvernul condus de Emil
Boc şi care ating nu doar salariile bugetarilor cu 25% sau pensiile cu 15%, ci
ni se solicită şi un soi de solidaritate. Fără procente, cumva 100%.
Solidaritatea, de orice natură ar fi ea, exaltă porniri generoase, avînturi cu
iz romantic, uitare de sine şi multă dăruire. Nu ştiu dacă pleacă de la
precepte creştine sau din alte febrile trăiri religioase, dar în mintea şi
sufletul meu are rezonanţe care mă impresionează de fiecare dată. Am lungit cam
mult pelteaua comentariilor. Despre ce este vorba? Este vorba despre un
emoţionant film documentar, amestec de reportaj, combinat cu imagini de arhivă,
realizat de americani, despre o secvenţă anume din tragedia consumată la New
York, pe 11 septembrie. Am şi uitat anul, mai are importanţă acum, cînd această
dată a intrat deja în memoria noastră colectivă? Pe lîngă cele două turnuri
gemene doborîte de terorişti, a mai fost distrus, aproape în totalitate, şi
Hotelul Marriott din imediata apropiere. Au reuşit să scape doar unsprezece
oameni, bărbaţi şi femei, care au avut şansa să se afle într-un colţ al
hotelului, rămas, într-un mod miraculos, nedistrus. Despre odiseea acestor
oameni, care au scăpat cu viaţă datorită norocului, dar, în primul rînd, a
solidarităţii celor din jur este vorba în acest documentar, în care
protagoniştii ne povestesc, extrem de emoţionaţi, despre drumul lor prin
infern. Şi despre solidaritate. Pentru că salvarea lor a coincis cu moartea
altora – nu ştie nimeni cine a făcut această selecţie – şi cu eroismul şi
sacrificiul altora. Un bărbat, cu familie şi copii, este scos de un alt bărbat
din mijlocul dezastrului, un infern din care nu ştia nimeni cine se va mai
putea salva şi în care mii de pompieri newyorkezi s-au avîntat cu un curaj
inimaginabil.
Aflăm povestea din gura celui care îi datorează viaţa altuia. Iar
salvatorul, la rîndul lui familist şi tatăl unei fete, mărturiseşte, zîmbind
stingherit, cu modestie, că n-a făcut nimic, şi e emoţionat cît cuprinde cînd e
adus în faţa cîtorva sute de oameni, care-l aplaudă la nunta fetei celui
salvat. Moment de maximă satisfacţie pentru un om – unic, am putea spune. Ce
bucurie mai mare pentru un om obişnuit, ca fiecare dintre noi, şi nu o vedetă
de cinema sau de televiziune, obişnuită cu aplauzele de circumstanţă? Ce
bucurie mai mare pentru un om obişnuit să simtă bucuria celor din jur? Ce
bucurie mai mare poate fi pentru un om care mărturiseşte, în faţa camerei de
filmat, că a dorit dintotdeauna să-i ajute pe cei din jur, să se simtă alături
de cei din jur? Şi spune asta cu naturaleţe şi firesc, tocmai în anul lui
Albert Camus, cînd autorul Străinului şi al Omului revoltat este omagiat în
toată lumea, inclusiv la New York. Şi, spre bucuria mea, care aş vrea să fie şi
a altora, pe lîngă acest film despre umanism şi solidaritate, despre bucuria de
a trăi şi refuzul unei lumi absurde, am primit în dar, chiar în aceste zile, un
splendid album Albert Camus – Solitaire et solidaire (Éditions Michel Lafont,
2010), realizat şi comentat de Catherine Camus, în colaborare cu Marcelle Mahasela. O carte-album minunată
despre un om minunat.
Şi mi-am adus aminte de filmul cu Marcello Mastroiani, care
juca rolul lui Meursault din Străinul, care a fost difuzat pe TV5, nu cu foarte
mult timp în urmă. Se pare că nimic nu este întîmplător pe lumea asta şi că ceea
ce trebuie să se întîmple se întîmplă. Că e bine sau rău, aproape că nu
contează. Solidaritatea între oameni rămîne o poveste frumoasă. Nu doar în
filme sau în literatură.