OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simbata 16 iulie, Pro TV a transmis un meci – Romania 1994-Brazilia 1994 – cu o dubla incarcatura: nostalgica si caritabila. Protagonistii au vrut sa regizeze acum un eveniment care ar fi putut avea loc cu cincisprezece ani in urma si sa stringa o suma folositoare sinistratilor din Banat si Moldova. Nimic mai nobil decit o atare intentie si nimic mai normal ca motorul intimplarii sa se ascunda undeva in inima lui Gica Popescu. Spectacolul a avut multe momente bune, unele memorabile de-a dreptul. Publicul din Timisoara s-a comportat la nivelul asteptarilor, imbracind sarbatoarea in haina unei perfecte civilitati si lipindu-se de garduri ca sa obtina o semnatura pe un petic de hirtie de la gloriile deceniului trecut.

Doar doua episoade au colorat neplacut tabloul de ansamblu. Unul a fost produs de citiva suporteri olteni, veniti de la Craiova ca sa-l urecheze prin citeva bannere pe Gica Popescu si sa-l anunte ca nu mai exista pentru ei. Americanii au un cuvint anume pentru acest tip de oameni care intra cu bocancii in bucuriile simple: killjoy. Din fericire, lucrurile s-au lamurit fara tamtam, iar meciul n-a avut de suferit.

Partea cu adevarat discutabila s-a petrecut insa imediat dupa aparitia formatiilor pe gazon, cind a venit momentul sa se intoneze imnurile nationale. Pentru mai multa culoare locala, organizatorii au renuntat la fanfara in favoarea unui cuplu de cintareti compus din Ioan Gyuri Pascu si Loredana Groza (sau, ma rog, Loredana Boncea; sau, ma rog, Loredana si-atit).
Gyuri Pascu a interpretat imnul-opereta al oaspetilor cu un patos bine strunit, o voce calda, o dictie fara cusur si exact atita aplomb cit trebuia. Brazilienii l-au acompaniat constiincios si fara sovaieli, aratind ca, desi n-au mai jucat de ani de zile pentru echipa nationala, n-au uitat nici o silaba dintr-un cintec altminteri destul de lung (ceea ce nu se poate spune, din pacate, despre omologii romani, funciarmente incapabili sa mearga mai departe de „barbarii de tirani“). La final l-au privit cu totii admirativ, semn ca alegerea fusese corecta. Si chiar fusese, data fiind nu doar versatilitatea poliglota a lui Gyuri Pascu, ci si anvergura lui de showman trecut prin multe. Tribuna a aplaudat cu generozitate si s-a pregatit pentru Desteapta-te, romane in varianta Loredana.

A fost momentul cind au aparut surprizele si cind cronicarul s-a simtit strabatut de un prim fior. Asta pentru bunul motiv ca alaturi de Loredana se ivise de nicaieri un ins care tinea in mina o chitara si care, judecind dupa pozitia de lupta, parea disponibil pentru un gambit original. Ei bine, exact asta s-a intimplat. In locul variantei clasice, romanii s-au desteptat pe acordurile blegi si siropoase ale unei balade din categoria The Night They Drove Ol’ Dixie Down. Imnul national s-a preschimbat in slagar country. Invitatia ferma din cuvintele lui Andrei Muresanu a virat spre o lalaiala taraganata si lacramoasa, cu minuscule clipe de antren. Loredana, la rindul ei, a abandonat postura de oficianta a unui moment solemn si s-a furisat in plutonul lui Tammy Wynnette, Linda Ronstadt si Joan Baez. Astfel modificat, Desteapta-te, romane a ajuns sa semene cu tema muzicala introductiva a unui western in care e limpede ca banditii n-au nici o sansa si ca seriful o sa curete locul ca-n palma si-o sa si spinzure doi-trei ticalosi, ca sa se stie o treaba.

Invitata ulterior sa detalieze catastrofala improvizatie, cintareata si-a adunat toata candoarea in glas si a anuntat dezinvolt: „M-am gindit sa fac ceva diferit“. E dreptul Loredanei (Groza, Boncea sau cum i-o mai spune) sa efectueze experimente de genul asta acasica, in baie sau la solar. Atita timp cit n-o aude nimeni, ea nu are decit sa combine Zigzagga cu Nessun dorma si Marsul Radetzky cu Cine iubeste si lasa. Cind insa ai de cintat imnul, e normal sa renunti la excentricitatile gogomane si sa faci ceea ce ti se cere sa faci. Altminteri te descalifici si prabusesti in derizoriu o imprejurare in care nu era nevoie de inzestrari supranaturale, ci doar de un dram de buna-cuviinta.
Iar daca s-a ajuns aici, inseamna ca trebuie sa ne asteptam ca la viitoarele aparitii ale Loredanei imnul sa se transforme – dupa capriciile avangardistei experimentatoare – in doina de bejenie, cintec de inima albastra sau coloana sonora pentru o reclama la ceasurile desteptatoare.

Si totusi, daca interpreta s-ar fi limitat la aceasta goanga alternativa, poate ca lucrurile ar fi fost trecute cu vederea. Numai ca momentele de cumpana nu se incheiasera. Dupa ce chitaristul Ionut – „un prieten din Timisoara“, apud Loredana – a produs acordurile de deschidere, falsa diva a incurcat versurile imnului, provocind zimbete subtiri si cautaturi nedumerite pana si din partea unor oameni seriosi cind e vorba de lucruri serioase, din categoria Ovidiu Sabau sau Ionut Lupescu. La interviul care a urmat datului in spectacol, ea a pus eroarea pe seama emotiei, dupa care si-a dat seama ca nu se cade sa se scuze si a decis sigura pe sine: „A fost o licenta poetica“. Nici pe departe singura, dupa cum s-a vazut citeva secunde mai tirziu, cind reporterul sadic si-a intrebat victima daca stie cine a compus versurile imnului proaspat stilcit. „Cum sa nu, Anton Pann“, a raspuns Loredana, acceptindu-si aproape bucuroasa corijenta.

Nu trebuie sa fim tristi sau mirati fiindca o dizeuza n-are nici macar o bruma de cultura generala. Cu atit mai mult cu cit Loredana si nu alta este cea care i-a intrebat pe membrii unei trupe rock din Chisinau daca „Volga trece prin Chisinau“, reactionind apoi deceptionata in fata raspunsului negativ: „Cum? Nu mai trece?“. Altceva indispune in cazul acesta. E vorba de decizia Pro TV de-a se opri asupra Loredanei nu fiindca merita, valoric vorbind, o asemenea propunere, ci fiindca este sotia lui Andrei Boncea, sef important in trustul MediaPro. Publicul din Timisoara si telespectatorii de oriunde ar fi trebuit scutiti de acest episod si lasati sa guste spectacolul. Insa cita vreme proptelele si influentele vor dicta pina si inauntrul initiativelor umanitare, nu vom reusi nimic bun pina la capat. Vom ramine mereu intr-un ofsaid din care nu ne va scoate nici sudoarea lui Viorel Moldovan, nici sufletul mare al lui Gica Popescu, nici exuberanta tribunei.