OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multe poveşti, transmisii în direct sau mese rotunde, cu experţi şi specialişti în trăncăneală, pe toate posturile (aproape; la cele dedicate exclusiv sportului sau muzicii nu găsim aşa ceva), cu Guvernul, sindicatele, cu măsurile „luate“ şi ordonanţele de urgenţă „emise“ („ăla a zis, ăilalţi nu au zis, dar s-a înţeles altceva“). Şi tot aşa, zi şi noapte. De nu mai pricepe nimeni nimic; şi viaţa românilor şi a lumii merge înainte ca şi cum nu s-a întîmplat nimic.

Dacă un anume pianist, cu ceva ani în urmă, dădea un concert în care nu se auzea nici un sunet – două ore, cu pauză, iar spectatorii, nefiind avertizaţi dinainte, au stat cuminţi, uluiţi şi au tot aşteptat să se cînte ceva, iar bisul a fost tot o tăcere (mai scurtă, evident!) –, de ce nu ar îndrăzni un post de televiziune să emită imagini fără conţinut, alb-negru, întrerupte, evident, de pasajele de publicitate? Iată o idee pentru cei care s-au săturat de incontinenţa retorică şi de imaginile catastrofice ce ne agresează minut de minut retina şi memoria şi ar dori, poate, să-şi facă propriile emisiuni. Asupra cărui film voiam să atragem atenţia? O peliculă americană de ultimă oră – lansarea a avut loc în decembrie, la Londra –, numită misterios Nine. Un musical regizat de un maestru al genului, Rob Marshall – să mai amintim că este autorul faimosului Cabaret? –, tras după un spectacol care deja a făcut furori pe Broadway. Un film fără războaie şi bombardamente, un film fără accidente şi morţi – chiar nu moare nimeni în film, ceea ce, să recunoaştem, se întîmplă mai rar –, un film despre un film şi, mai ales, despre viaţa unui regizor.

Pretexte pentru un film în film, un film fără scenariu, dar cu multe secvenţe bine prinse şi însăilate prin muzică, dans, emoţie şi culoare. Ironia fină este prinsă peste tot în Italia, filmul pe care urma să-l facă maestrul Guido Contini, fiind un fel de promovare a unei minunate Italii pe care s-o admire şi s-o iubească toată lumea. Doar Elena Udrea, cu bustul ei de gheaţă, prezentat de televiziuni tot în aceste zile, mai lipsea în panoplia de personaje din Nine. Avem un personaj-regizor, precum şi toate celelalte personaje ce gravitează în jurul vieţii şi muncii lui. Producător, scenarist, compozitor – mai ştim azi de faimosul Nino Rotta, acel minunat compozitor care a lucrat ani în şir cînd Fellini făcea  La Dolce Vita, La strada, 81/2 sau Amarcord? –, costumeriţă şi scenograf, dar şi soţie, amantă, inevitabila iubită ce gravitează în jurul regizorului asaltat nu doar de idei şi pene de idei, dar şi de femei. Bine prins şi bine jucat tot acest ghem de contradicţii. De film şi de viaţă-viaţă.

Actriţe de prim rang îşi dau mîna pe e-cran ca să dea contur real unor poveşti imaginare. Penelope Cruz – prezentă cu mare succes la Beverly Hills, în ianuarie anul acesta –, Marion Cotillard – excelentă actriţă de compoziţie –, Nicole Kidman – la fel de frumoasă pe ecran ca şi în reclamele pentru cosmetice –, Kate Hudson, Fergie Ferguson şi, nu în ultimul rînd, Judy Dench, în rolul plin de gingăşie al creatoarei de costume din film. Nu ştim de ce Judy Dench ne-a amintit de minunata noastră Gina Patrichi. Muzică bună, decoruri flamboaiante şi imagini luxuriante din Roma, din toată Italia, pe care o iubesc nu doar italienii, ci şi atîţia alţii – cinefili îndrăgostiţi de Fellini şi de filmele lui, melomani care fredonează arii din Aida sau Rigolletto, microbişti care zbiară din toţi rărunchii după vreun fotbalist, vreun amărît de italian îndrăgostit de vreo româncă dibace, care l-a lăsat fără bani şi fără acte. Toată lumea iubeşte Italia, mai de aproape, mai cu televizor, mai fără. În aceste zile de iarnă, cînd urmează deja să vină şi ultima tranşă de la FMI, care va asigura pensiile şi salariile bugetarilor români, vă sugerăm să vizionaţi secvenţe din viaţa regizorului Guido Contini. Poate şi din viaţa fiecăruia dintre noi. Nimeni nu ştie bine ce se petrece dincolo de ecran şi în sufletele fiecăruia.