Autor: 
Categoria: 
Eroul Makine
Marius GHILEZAN
Plecat din URSS înainte de începerea glasnostului şi ajuns într-un Paris al promisiunilor de împlinire, Andreï Makine (autorul meu preferat din spaţiul ex-sovietic) scrie pe hîrtie dintr-un depozit de reciclare şi scrie intens. Noaptea doarme printre mormintele lui Modigliani, Edith Piaf, în Père Lachaise, şi ziua colindă editurile. Găseşte peste tot, în loc de aprecieri, refuzuri, grimase şi neîncredere, dar nu disperă. Căderea Zidului Berlinului stîrneşte interesul occidentalilor faţă de drama Estului uitat şi, astfel, reuşeşte şi el să publice.
Fiind bursier al Fundaţiei „Robert Schumann“, reuşesc să conving jumătate din Parlamentul European să citească Testamentul lui Makine. Politicieni, stafferi, lobbişti rămîn stupefiaţi. Datorită lui Makine zile întregi prezint drama Estului, dar şi a ţării mele.
Opera de debut a strălucitului povestaş este un recviem la catafalcul unei ideologii. Textul are muzicalitate, originalitate, dar şi culoare. Este un elogiu uşor ironic adus celei mai mari ratări a secolului trecut: comunismul. Citind şi recitind, ţie, ca est-european, nu-ţi rămîne decît gustul cleios al înfrîngerilor, mirosul decoraţiilor de pleu, simţul păgubos al inutilităţii, iar lor, occidentalilor, candida mirare. E o carte pentru două lumi. Genială lucrare.
Istoria tristă a unui veteran de război şi a familiei sale nu este decît personalizarea unei întregi populaţii care s-a luptat pentru supravieţuire, pentru „Marele Conducător“, pentru pace - de fapt, pentru nimic. Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice poate rămîne în universalitate nu numai ca un manual al rezistenţei, dar şi ca o ripostă armată cu slove împotriva unui sistem criminal.
Andreï Makine
Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
traducere de Ileana Cantuniari
Editura Humanitas Fiction,
Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti,
2008, 196 p.
Oameni vii
Silviu MAN
Andreï Makine face parte din acea rară specie de scriitori care nu pot sta cuminţi la o radiografie critică. Cine se va hazarda, peste vreo douăzeci-treizeci de ani, să-i supună operele unei analize sistematice utilizînd instrumentele contondente specifice, are, credem, toate şansele să se facă de rîs.
Desigur, i pot aduce lui Andreï Makine docte şi somptuoase elogii pentru uşurinţa cu care patinează printre meandrele firii, pentru felul în care acest impecabil povestaş al timpului în fugă te pasează pe nesimţite de la un personaj la altul, în vreme ce, cu mişcări ascunse şi dibace, schiţează un univers pe care-l descoperi întru totul abia cu ultimul cuvînt al ultimei fraze, pentru modul în care lasă povestea de război la cumpăna inefabilă dintre mărturie şi basm etc.
Povestită cu tandreţe (imposibilă această tandreţe în lipsa unei diabolice precizii) şi neavînd superbia stratosferică din Muzica unei vieţi sau din Pămîntul şi cerul lui Jacques Dorme, Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice – vorbeşte despre oameni vii. Mediocri, da, păcătoşi, sigur, dar nu smulşi din sine.
Un fapt pe cît de banal, pe atît de rar în proza contemporană, fixată iremediabil în analiza lipsei fiinţei din om. Ceea ce sperăm că îl va feri pe Makine de cît mai multe radiograme maladiv-abstracte.
Din Rusia: tristeţe. mulţumim
Octav-Eugen POPA
Iată o carte care nu vrea nici un premiu literar. În lumea romanelor criptice şi a scrierii cotiş, căile de detonare a cititorului au fost puse ruseşte la o parte de către Andreï Makine pentru o redactare simplă, omenoasă. Şi vorbim despre acel „ruseşte“ cu iz antic, de o clasicitate descurajantă, ce rezistă în peisajul contemporan doar în măsura în care refuză orice contact literar. Poate de aceea Makine e greu de plasat între alte romane, iar să-l comparăm, la începutul secolului al XXI-lea, cu Puşkin pare nechibzuit, deşi am avea serioase motive să o facem. Mica povestioară a fiicei Eroului capătă, astfel, atributele unui soi de unicitate, cu toate riscurile pe care acest creion „în stare naturală“ îl implică. Cititorul de astăzi ar fugi de aspectul său brut dacă, pentru o secun-dă, el ar părea neasumat, involuntar, în genul „altu’ n-am“.
În faţa unui Dumnezeu, oricare ar fi el, fiecare îşi cară crucea lui. Încercări romantice de ieşiri din matcă, de sfidare a acelui „ceva“ mult mai mare decît tine şi, în tot cazul, de neînduplecat, tentative revoluţionare (în orice direcţie: politică, socială, morală) sînt iluzii pure. După război, Rusia încearcă bunăstarea, după nuntă, Tatiana încearcă normalitatea, după moartea soţiei, Ivan încearcă să-i arunce vieţii prosopul alb al unei poveri imposibile, după facultate, Olia încearcă ruperea de Sovietul Suprem şi de tot ceea ce înseamnă el. Nimeni nu reuşeşte. Cu toate astea, nimeni nu urlă de disperare, nimeni nu invocă zeităţi nemiloase, încercările de a fugi de teama vieţii nu pot duce nicăieri. Nu este acesta subsolul psihologic al tristeţii: „normalitatea răului“?
Îmi pare rău pentru Editura Humanitas, care, practic, a pierdut acest roman (prin coperta de tabloid şi manşeta în ton de mică publicitate). Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice nu este o poveste despre o prostituată de lux şi toate dedesubturile kinky care decurg de aici. Prostituţia este ultimul lucru care sare în ochi parcurgînd romanul. Într-un climat care sacrifică hiperbolicul individual pentru cel naţional, în care orice simţămînt e imediat castrat dacă sare de barometrul – foarte jos ajustat – al „structurii“, faptul că, între timp, au loc lucruri occidental-mizere rămîne anodin. Cînd ai pielea tăbăcită nu te dai de ceasul morţii pentru o tăietură de foaie. Poate chiar există Rusia aşa cum o vedea Cioran: inevitabilă. Şi poate e adevărat că „orice se poate înăbuşi în om“, aşa cum conchidea în Istorie şi Utopie.
Despre eroi şi fiicele lor
Dan CÎRJAN
Foarte, foarte inegală. Cel puţin asta este impresia pe care o lasă la o primă lectură cartea lui Andreï Makine. Deşi e greu de spus cum poate fi o carte de 150 de pagini inegală fară să fie o nereuşită. E vorba însă de un fel de pariu al autorului pe care acesta încearcă să-l cîştige şi din cînd în cînd reuşeşte. Iar pariul ar fi acela de a putea scrie o carte care să aibă tot ceea ce este nevoie pentru a fi o carte extraordinară, fără a intra într-unul dintre genurile de proză la modă acum. Ceea ce înseamnă să păstrezi o formă de sentimentalism desuet, dar fermecător, povestirea simplă, fără încărcături stilistice, un control al frazei şi al naraţiunii incredibile, precum şi o formă de clasicism care trebuie cîştigată, în măsura în care timpul nu este de nici un folos în acest caz.
Prezentarea scenelor de război şi, mai ales, pe cea a aşezării familiei eroului sovietic Ivan Dmitrievici în colhozul bîntuit de secetă sînt astfel de exemple, la fel ca şi povestea nostalgicului spion german. Şi sînt frumoase nu numai pentru stilul sec, simplu în care sînt prezentate diverse orori, ci şi pentru că stilul acesta pare cumva a reflecta naivitatea şi sinceritatea personajelor, a tînărului rus înşelat de Soviete şi de Stalin, dar încrezător şi sincer.
Pare a fi vorba de un început de lume în povestea familiei Demidov din primele pagini, iar naivitatea voită a stilului, ca şi aceea a personajelor face ca ororile prezentate şi încrederea ciudată cu care sînt spuse să pară a fi creaţii ale tînărul Ivan.
Şi asta pentru că stilul lui Makine pare a fi mai mult acela miniatural, compus din imagini lucrate cu grijă sau din poveşti ce păstrează un soi de aer ireal deasupra lor, fiind scrise sec, fără participare. Un stil mai mult nuvelistic.
În momentul în care intră într-o naraţiune mai complicată, chiar de 150 de pagini, lipsa de substanţă a personajelor, caracterul lor destul de artificial, ca şi acel didacticism de care vorbeam devin vizibile. Ceea ce, în fond, e păcat.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters